CONSTANTIN ADAMOVICI – CREATIE SI DESTIN

Constantin  Adamovici este unul dintre intelectualii de vază şi de preţ  ai Romanului. Artist până în vârful unghiilor, penelului şi peniţei, Constantin Adamovici are tăceri semnificative, fulgerând rar interlocutorul, cu privirea inteligentă, care spunea prea multe pentru a-i răspunde imediat.

Vorbeşte rar, dar întotdeauna cu miez. Pare mai „vechi” (vorba lui Voiculescu) decât vârsta sa biologică, pentru că a intrat de ceva vreme în rândul înţelepţilor (şi nu doar prin tăcere!).

Volumul său Creaţie şi destin, apărut în 2017 la Editura PapirusMedia este heteroclit, atât prin structură, cât şi prin conţinut.

Mărturisesc că am fost cucerit cu totul de „microromanul” Arhiloh din Paros, o scriere neobişnuit de densă, un „bildungs” de doar 21 de pagini, dar care cuprinde toate datele esenţiale despre o mare personalitate a Greciei elenistice, despre care se ştiu (totuşi!) destul de puţine lucruri.

În fond, el, Arhiloh este egalul lui Homer şi al lui Sapho, dar, repet, e infinit mai puţin cunoscut.

Lucrul este în parte explicabil. Grecii au avut parcă dintotdeauna cultul eroilor, pe care i-au transformat şi în semizei.

E greu să vorbeşti de greci, de spiritul grecesc  fără a  aminti de Hercule, Perseu, Tezeu, Prometeu, de Alcibiade sau de Leonida.

După cum ar fi de neînţeles o Grecie fără Achile, Patrocle, Ulise, Agamemnon – aceştia fiind eroi homerici. Ei bine, Arhiloh este opusul lui Homer, inventând antieroismul şi fiind, din acest punct de vedere, mult mai modern decât Homer.

Să ne amintim de descrierea scutului lui Achile şi iată ce se întâmplă cu scutul lui Arhiloh. În doar patru versuri, Arhiloh anulează ideatic epopeile homerice: „Vreun sintian se va mândri acum/Cu scutul meu frumos pierdut în luptă/Bine că scăpai cu viaţi, Scutul ducă-se la naiba, /O să-mi fac eu rost de altul mai frumos decât cel pierdut”.

După cum, cu un secol înaintea poetei din Lesbos, Arhiloh scrie senzuale, neobişnuite, unice, de un curaj nebun versuri de dragoste.

Dar Arhiloh îl anticipează şi pe Villon sau Baudelaire,  atunci când vorbeşte de frumuseţea apusă a femeii.

După cum el este unul din primii scriitori satirici şi legenda, pe care o aminteşte şi Adamovici, spune că bătrânul Lycambes s-ar fi spânzurat nemaisuportând  ocara şi virulenţa blestemului din versurile lui Arhiloh.

O scriere excelentă, fără cusur.

Primul capitol al volumului, intitulat tot „Creaţie şi destin” mai cuprinde însemnări privitoare la activitatea literară a episcopului de Roman Dosoftei Barila (de fapt o polemică în primul rând cu Nicolae Cartojan asupra localizării tipăririi celebrei Psaltiri în versuri, Constantin Adamovici pledând argumentat că aceasta a fost realizată la Roman), pagini de istorie şi critică literară despre Ion Neculce (dar şi multe şi chiar inedite detalii despre viaţa cronicarului), Nicolae Bălcescu (cel ce scrie istoria naţională cu „inima”), Titu Maiorescu (Disputa Alecsandri-Eminescu –tranşată elegant de Maiorescu, dar şi de cei doi în versuri memorabile), Ion Luca Caragiale (articol puţin cam prea statistic), Victor Eftimiu, Tudor Muşatescu (pagini uşor exaltate), Vasile Voiculescu, Gala Galaction (un „caz” tratat elegant, convingător), dar şi despre doi scriitori ruşi, Lev Tolstoi (o paralelă interesantă cu Liviu Rebreanu) şi Cehov (articole excelent scris, cu o viziune modernă asupra scriitorului).

Al doilea Capitol intitulat „Schiţe de gând” e dedicat în întregime lui Eminescu (în trei scurte eseuri acesta aflându-se faţă în faţă cu Caragiale, Ion Andreescu şi Ion Creangă).

Cele trei texte nu aduc informaţii inedite, dar sunt remarcabile prin poziţionarea criticului faţă de cele patru personalităţi.

Ultima secţiune a cărţii cuprinde studii despre scriitorii romaşcani Cornel Paiu, Dan Gabriel Arvătescu, Eugen Steţcu şi Vlasov Vitalie.

Sunt analizate cu acribie filologică volumele Eu, chirurgul şi Singurătatea Sfântului Serafim de Dan Gabriel Arvătescu, Paznicii pereţilor (răstimpuri de poezie), Paznicii pereţilor – Secundus, Paznicii pereţilor (Summa. Harmoniae. Unus) de Cornel Paiu, Mitologii şi sentimente, Pe vocala unui zeu de Eugen Steţcu,  Ca umbra, ca visul, ca fumul de Vlasov Vitalie.

Cu excepţia ultimului volum recenzat (aprecieri cam generale, derutante, aproximative – un exemplu: poetul e comparat cu Arghezi, Vasile Voiculescu, Blaga, Barbu – ceea ce nu spune mare lucru despre poet tocmai din cauza „diversităţii”, celelalte volume sunt analizate atent, obiectiv, cu har, aprecierile lui Constantin Adamovici fiind printre cele mai exacte şi mai percutante dintre cele deja afirmate de alţi critici.

Bine alese sunt şi citatele din carte, prezente pe coperta IV, îndeosebi cele referitoare la Arhiloh: „Lirica lui Arhiloh e năpradsnic schimbătoare şi concordă deplin cu mişcarea destinului său. Aceasta concordanţă a şi transformat cântul iubirii în satiră, iar cântul războinic al morţii în cântec aprins al dorinţei de viaţă” şi Cehov: „Cehov reformează arta dramatică. Între proza şi dramaturgia lui aflăm numeroase filiaţii. Pătrunderea lăuntrică în teatru arată aceeaşi siguranţă. Conştientizarea târziului apare şi dispare aici în dimensiunea de o clipă a fulgerului, ca apoi personajul să-şi revină brusc, ca  dintr-un vis urât şi să se replieze la condiţia lui dintâi: trăirea lâncedă.”

La urma urmelor, Cehov a reuşit să creioneze atât „un erou al timpului său” cât şi o stare de spirit şi anume oblomovismul, ce nu e doar descoperirea lui Goncearov.

Constantin Adamovici are o structură clasică, o cultură solidă, intuiţii de valoare.

Prin urmare nu prea are cum să rateze un text.

El face parte din familia de spirite a lui Eugen Simion: profund, greu de întors, cu contribuţii substanţiale de la caz la caz.

Lucian STROCHI