File rupte dintr-o carte. Memorii  – ultima carte a profesorului şi scriitorul Ioan Dobreanu apare din păcate postum.

Recunosc, înainte de a o citi, m-am aşteptat ca ea să fie fragmentară, nefinalizată, nerevizuită. Nu e aşa. Ioan Dobreanu a citit şi şi-a recitit manuscrisul, aşa încât volumul apare curat, fără variante, fără ezitări.

E vorba în primul rând de un autobildungsroman, care începe cu naşterea autorului (15 august 1937) şi se încheie cu o consemnare din 2008, adică un arc peste timp de 71 de ani.

Romanul are un narator subiectiv–implicat, fiind de fapt un narator-personaj, intradiegetic şi autodiegetic, relatând faptele din perspectiva unilaterală a faptului relatat, folosind, desigur, persoana I gramaticală.

Din punct de vedere al discursului avem un narator omniscient, omniprezent şi un narator-autor. Personajul este picaresc, naratorul fiind protagonistul aproape al tuturor întâmplărilor. Este un personaj aristotelic, realist –tipic, determinant social.

Naraţiunea este homodiegetică. Dincolo de aceste date tehnice, trebuie să remarcăm un fapt: realismul naraţiunii este atât de puternic, încât romanul devine un amplu reportaj.

Totul e prezentat diacronic, deşi timpul pare adesea suspendat, dar perioada evocată este precis determinată, începând cu 1040 (cel mai tragic an din istoria românilor) şi înregistrând destule amplitudini: 1941, 1946, 1947, 1948, 1953, 1956….1989…

Copilul trăieşte intens incredibile scene, între care unele influenţate de factori exteriori (cedarea Ardealului de Nord şi instalarea administraţiei horthyste, venirea ruşilor „eliberatori”, schimbarea „stăpânilor”, venirea la putere a comunismului cu faţă inumană).

Sunt scene relatate obiectiv, aparent fără vreo emoţie, dar e vorba de o ardere fără flacără.

„Puiul de om” nu-şi poate realiza visul, nu poate ajunge ce vrea, nu este lăsat să înveţe, fiind „prea mic pentru un război atât de mare”, având o origine „nesănătoasă”, părinţii săi nefiind „colectivişti”  într-un sat de munte, necolectivizat.

Pe un alt plan, apare satul natal, de fapt două cătune – Preluca şi Zapode – , undeva foarte aproape de Gălăuţaş şi de Topliţa, de Bilbor şi de Călimani.

E prezentată cu mândrie o dinastie rurală, fiind practic evocaţi toţi sătenii din cele două comune după sămânţă, într-un inedit arbore genealogic.

Dar romanul devine şi o minuţioasă monografie a satului, prezentându-se obiceiuri, ritualuri, datini legate de muncă, de odihnă, de momentele astrale din viaţa unui om, jocul şi joaca, firea şi modul de viaţă al prelucanilor sau al zapodenilor.

Traseul copilului şi apoi a adolescentului, tânărului, adultului  este unul incredibil, cuprinzând mai multe provincii istorice şi desigur câteva „puncte” pe hartă: Târgu-Mureş, Bicaz, Chiraleş, Mihalţ, Sibiu, Bucureşti, Otopeni, Sibiu, Câmpulung-Muscel, Iaşi, Colceag, Săbăoani, Miclăuşeni, Hălăuceşti, Cotu Vameş, Hârlău, Roman, la care se adaugă drumurile cu bicicleta prin ţară, eroul nostru pedalând pe Valea Oltului, pe Transfăgărăşan, în Maramureş, Banat, Valea Jiului, Târgu Jiu, cu câteva „ieşiri” în exterior în Uniunea Sovietică, la Praga, Dresda, Berlin, Basarabia, Turcia, Spania, Viena, Veneţia şi circuitul închizându-se cu Preluca.

A doua parte a cărţii intitulată Hoinărind prin Europa cuprinde traseul complet, cultural, istoric al unui călător înrăit: Bruxelles, Amsterdam, Londra, Atena, Bari, Sicilia, Capri, Pompei, Napoli, Roma, Florenţa, Rimini, San Marino, Veneţia, Padova, Trieste, Milano, Viena…

Lucru mai  rar întâlnit, autorul îşi precizează într-o „prefaţă”  motivaţia acestei cărţi.

Iată câteva extrase semnificative: „Având norocul să trăiesc într-o vreme când încă nu dispăruseră datini şi eresuri din alte timpuri, mă simt obligat a nu le lăsa să se piardă în negura uitării.” (…) „Poate vreun strănepot va da peste aceste pagini îngălbenite de vreme, citindu-le va înţelege mai bine o chemare tainică pentru acele locuri unde, sub cruci de piatră, odihnesc străbunii. E bine să ştim întotdeauna de un de venim ca să ne înţelegem pe noi  şi lumea în care trăim. Unii vor afla de unde vine dârzenia munteanului, atracţia tainică a muntelui, precum şi nostalgia depărtărilor pe care spiritele alese le-au creat veacuri de-a rândul. Ca o fiară din codru când îşi simte aproape sfârşitul, se retrage în bârlogul său. Poate şirul ,lor e împlinirea unui destin. Bune sau rele, izbânzi sau greşeli, traume psihice, dar şi iubiri care m-au înălţat, prietenii durabile, dar şi trădări, le-am trăit pe toate şi  mi le asum.”

Cartea este impresionantă pentru francheţea cu care autorul prezintă relaţiile sale cu ceilalţi, neezitând să laude sau să blameze, de la caz la caz.

Câteva mume apar de mai multe ori, în contexte favorabile, şi m-aş opri la doar două dintre ele: profesorii Violeta Lăcătuşu şi Gheorghe A. M. Ciobanu.

Cinstit cu el şi cu ceilalţi, Ioan Dobreanu probează prin afirmaţiile sale o moralitate şi o verticalitate impresionante.

Chiar dacă  observă şi critică anumite tare sociale, nu este un vindicativ.

Rămâne un moralist, cu o senină şi comprehensivă atitudine, de mare Senior al Spiritului.

Ioan Dobreanu rămâne pentru contemporanii săi, Profesorul.

Lucian STROCHI