Această carte este un unicat pentru cultura română, fiind o cercetare erudită, curajoasă, profundă şi complexă, cu valenţe şi aplicaţii comparatiste şi hermeneutice, aşa cum o arată şi subtitlul, asupra artei şi esteticii franciscane.

De fapt, această perioadă se leagă atât de începuturile artei iconografice occidentale, cu obârşii în Toscana, începând cu Giotto şi Cimabue, schimbând arta picturii dintr-o Grecie bizantinizată într-o artă latină, mult mai modernă.

Se trece de la static, de la hieratism la o artă dinamică, ce descoperă şi perspectiva, o artă mult umanizată.

Corpul uman este „inventat”, descoperit, chiar dacă e vorba de trupul Mântuitorului, se folosesc alegoria şi simbolul, e inventat principiul narativ şi cititul de la stânga la dreapta, perspectiva frontală devine o perspectivă de profilo sau chiar „de spate”.

Arborele vieţii descinde din Arborele cunoaşterii,  devine un axix mundi, unind cerul cu pământul, materia cu spiritul, iar Taddeo Gaddi, demn urmaş al lui Giotto,  reuşeşte să-l apropie pe om de Dumnezeu.

Între cuvânt, literă, text şi imagine şi spirit se realizează o relaţie de inerenţă. Alături de pictorii amintiţi se aliniază acestor concepţii franciscane, incredibil de „liberale”, gânditori şi teologi  precum Bonaventura din Bagnoregio (Giovanni Fidanza) şi Ubertino da Casale, cu lucrări fundamentale precum Lignum Vitae  (un tratat asupra vieţii şi pătimirii lui Cristos) şi respectiv Arbor Vitae crucifixae Jesu.

Interesant, Sfântul Francisc de Assisi devine subiect obiect al multor reprezentări iconografice, fiind ca frecevnţă al patrulea după apostolii Petru, Ioan şi Paul.

Analizând exhaustiv operele Lignum Vitae şi respectiv Arbor Vitae crucifixae Jesu, Eugen Răchiteanu evidenţiază viziunea filosofică, estetică şi teologică a sensului vieţii, în accepţia franciscană, lămurind multe din  începuturile Evului Mediu şi, prin ricoşeu, ale Renaşterii.

Se pleacă în comentariu de la icoană, imagine văzută ca un nucleu de condensare pentru a se ajunge la credinţă, eliberarea spiritului închistat şi încătuşat.

Dacă imaginea Sfântului Francisc din biserica Sfântul Francisc din Pescia este statică, bizantină scenele laterale sunt dinamice, animate, eliberate de canoanele pe care avea să le fixeze pentru arta bizantină un Dionisie din Furna.

De fapt, observă cu fineţe autorul, se pleacă de la Christus triumphans la Christus patiens, dar, culmea, prin intermediar bizantin. E evidenţiată şi activitatea artistică a unor pictori mai puţin cunoscuţi precum Giunta di Capitino  (Pisano), Ugolino di Tedice, Coppo di Marcovaldo, Guido da Siena, pentru a se ajunge la marii maeştri  precum Cimabue (Cenni di Pepo), Duccio di Boninsegna şi, în primul rând, Giotto di Bondone – cel de la care pleacă istoria modernă a picturii europene.

Mai trebuie amintit desigur şi Simone Martini, elevul lui Giotto, aşa cum şi Giotto fusese ucenicul lui Cimabue sau Pietro Lorenzetti, Andrea Orcagna, Andrea Bonaiuto, Spinello Aretino, Agnolo Gaddi, Giovanni da MilanoPaolo di Giovanni Fei, Taddeo di Bartolo,  Bartolo di Fredi.

De altfel, se apreciază că numai în Italia, în trei secole, s-au „manifestat” peste 40000 de pictori, dezarmant pentru orice enciclopedie a picturii, oricât de generoasă ar fi ea.

Meritul major al cărţii lui Eugen Răchiteanu mi se pare a fi acela că analizează cu multă acribie raportul dintre iconografie şi iconologie, „prima se ocupă de descrierea tematicilor prezentate în opera de artă, în timp ce de-a doua are scopul de a le interpreta” (p.55).

Şi tot criticul şi istoricul de artă român nuanţează: „Se poate afirma că această cercetare – iconografia şi iconologia –   este necesară istoricului şi criticului de artă din cel puţin două motive: mai întâi, istoricului, îi oferă o metodologie de investigare a imaginii şi de înţelegere a sensului şi  conţinutului ei, prin distincţii de natură semantică şi semiotică. În al doilea rând, propune o modificare importantă în domeniul interpretării unei categorii speciale de opere artistice, propunând o ruptură între formă şi conţinut.” (p.55).

Eugen Răchiteanu fixează începutul parcursului etic, estetic şi religios pe care îl întreprinde cu arta Basilicii „Santa Croce” din Florenţa. Iată o prezentare a acestei Basilici, realizată şi  cu ajutorul lui E. Crispino: „Basilica „Santa Croce”este considerată cea mai fascinantă din Florenţa, ea fiind, nu doar o comoară artistică decorată cu fresce de Giotto, dar şi locul în care sunt îngropate 270 dintre cele mai de seamă figuri ale oraşului, printre care se numără Galileo Galilei, Michelangelo, Machiaveli.” (…) „Toată arta, dar în mod deosebit  iconografia din această biserică, este de cea mai înaltă calitate: crucile pictate de Cimabue, şcoala lui Giotto sau de Maestro da Filigne, frescele ce au fost executate prin contribuţia lui Giotto, Masso di Banco, Taddeo Gaddi, Giovanni da Milano şi Agnolo Gaddi, vitraliile din secolul al XV-lea, mormintele şi altarele, opere ale unor mari artişti florentini cum ar fi Donatello, Antonio şi Bernardo Rossellino, Desiderio da Settingnano şi Benedetto da Maiano.” (p.65).

Sunt amintite şi alte focare de cultură precum biserica San Francesco din Siena, Sfântul Francisc din Pistoia, Sfântul Francisc din Pescia,  Sfântul Francisc din Arezzo (unde a pictat şi Piero della Francesca), Sfântul Francisc din Cortona, Sfântul Francisc din Pisa, Sfântul Francisc din San Miniato.

Volumul se concentrează pe ideea arborelui văzut ca arbore al vieţii. Spirit lucid, Eugen Răchiteanu se poate autoanaliza cu uşurinţă, analizându-şi şi opera, comentând opera autorilor comparaţi:

„Atât Bonaventura cât şi, în mare măsură, Ubertino, nu deviază de la schema tradiţională a Arborelui, imagine a vieţii. Viziunea boaventuriană despre viaţă şi despre frumosul din univers este îndreptată spre o continuă schimbare a acestora, o actualizare, căci la baza reflecţiilor se află omul dotat cu gândire ştiinţifică, dispus să accepte o continuă interpretare simbolică a lumii. De cealaltă parte, Ubertino propune o filozofie a iubirii faţă de natură, o atitudine existenţială de respect faţă de toate creaturile universului. Cunoaşterea şi ştiinţa nu sunt o aluzie a domniei omului asupra naturii, ci mai degrabă instrumentul care permite convieţuirea.” (p.320).

După umila mea părere, imaginea arborelui vieţii este comparabilă cu imaginea scutului lui Achile din epopeea homerică pentru înţelegerea artei şi a lumii de către elini.

Explicaţia realizării acestei arhitecturi impresionantea artei şi esteticii franciscane e relativ simplă şi în acelaşi timp exemplară şi pilduitoare: Eugen Răchiteanu este licenţiat în Teologie, are un masterat în Arhitectură, Artă sacră şi Liturghie, este doctor în Teologie şi în Filozofie, a beneficiat de contactul nemijlocit arta din   Basilica „Santa Croce” din Florenţa, fiind chiar promotor al artei şi culturii din cadrul Complexului Monumental „Santa Croce”, este Director al Casei Editoriale şi revistei citta di Vita din Florenţa, Preot Romano-Catolic în Ordinul Fraţilor Minori Conventuali şi Lector la Institutul Teologic Franciscan din Roman.

De altfel, Arta şi estetica Franciscană în secolele XIII-XIV este a patra carte dedicate artei, icoanei, frumosului şi adevărului, după:    L‘Icona nella vita della Chiesa (2005), Icona: sentiero tra visibile e invisibile (2005), Arte. Bellezza che incorona il mondo (2009).

În prefaţa cărţii, Petru Bejan scria: „Construit şi argumentat „geometric”, demersul lui Eugen Răchiteanu are alura unui vast şantier. Autorul culege informaţii, le stivuieşte şi asamblează după criteriul relevanţei, căutând la tot pasul surse, afinităţi, influenţe. Câmpul circumscris analizei? Texte şi imagini relevante pentru cultura creştină de la sfârşitul Evului Mediu şi din anticamera Renaşterii italiene. Scopul final? Decodificarea simbolică, identificarea sensurilor şi semnificaţiilor – filosofice, artistice şi religioase.”

Cu siguranţă, un asemenea volum ar merita premiat de către Academia Rămână cu Premiul care îi poartă numele…

Lucian STROCHI