Elena Chiru s-a născut la Răzvad, în judeţul Dâmboviţa la 28 august 1952.

Om al câmpiei, va avea nostalgia muntelui pe care l-a surprins, nu o  dată, în peisajele sale.

Provenind din mediul rural, nu a avut ca atâţia alţii nostalgia după satul natal, ci a cultivat construcţiile solide, urbane, chiar cetăţi şi castele, după cum fiind „Fecioară” a ales întotdeauna să surprindă realitatea lilial, neconflictual.

De pictat a pictat de când se ştie, după propria mărturisire. Totuşi, abia după ce a absolvit cursurile de pictură din cadrul Centrului pentru Cultură şi Arte Carmen Saeculare, clasa 2009-2012, profesor Arcadie Răileanu, a început să şi expună atât în expoziţii de grup, cu o frecvenţă anuală, începând din 2010 (Centrul Carmen Saeculare, 2010, 2011, 2012, Biblioteca Judeţeană G.T.Kirileanu  – 2014, Galeria Era Piatra –  Neamţ  -2015, Alba – Iulia, 2015, Galeria Gheorghe Vadana – 2016, 2017 –toate lucrările în ulei pe pânză), cât şi expoziţii personale (Galeria Gheorghe Vadana -2015 (ulei pe pânză), 2017 (acuarelă) şi 2017 –miniaturi (ulei pe pânză).

De la profesorul ei, Elena Chiru nu a învăţat nici viziunea monumentală, nici rezolvările abstracte, nici un cromatism dezlănţuit, „spectral”, ci o neobişnuită atenţie acordată detaliului, valorificarea simbolurilor, respectarea riguroasă a proporţiilor, (în)cadrarea, în aşa fel încât nimic din ce este esenţial într-un  peisaj natural să nu-i scape  – şi mai ales minuţia.

Ultima expoziţie, intitulată Miniaturi probează maturitatea unui artist care ştie să folosească energic, dar şi chibzuit, suprafaţa picturală, asemeni unui bun grădinar.

Elena Chiru demonstrează prin lucrările dedicate florilor că şi un buchet de toporaşi poate fi la fel de expresiv ca un buchet de gladiole sau de crini regali, că o floare este importantă pentru sinapsele ei, petalele, cu care cucereşte un întreg univers.

Dar reuşitele majore ale acestei expoziţii sunt după părerea mea castelele, clădirile impozante, fie că e vorba de Castelul Peleş, de Castelul Huniazilor sau  de Castelul Bran.

Ceea ce surprinde la aceste miniaturi şi prin asta artista se detaşează de toţi anluminiştii medievali este perspectiva, asigurată de fiecare dată subtil: un drum care se afundă într-o pădure, o lizieră în depărtare, o casă ca o haltă pentru privire.

Atunci când nu rezolvă problemele de perspectivă prin asemenea soluţii, artista foloseşte atent valorile luminii; aceasta aflată de obicei în fundal „împinge în faţă” castelul, cetatea sau chiar buchetul floral.

Convingându-ne prin pictura în ulei, ca şi prin acuarelă, Elena Chivu trebuie să încerce şi grafica –  pentru care sunt convins are reale afinităţi.

Spun asta admirând precizia detaliilor castelelor, arborilor, florilor.

După cum cred că se cuvine să încerce ca o ultimă şi decisivă probă a talentului ei portretul, absent din cam toatele expoziţiile artistei.

Având o meserie în viaţa de toate zilele prin care intră în contact nemijlocit cu oamenii, (mai mult chiar le corectează fizic anumite linii şi imperfecţiuni), nu se poate ca artista să nu reuşească.

După cum cred că ar trebui să aibă în vedere şi ilustraţia de carte, şi sunt convins că va avea şi din acea zonă destule satisfacţii (mai ales în grafica cărţilor pentru copii).

Oricum,  „miniaturile” Elenei Chiru cuceresc prin eleganţă, prin simplitate, printr-un aer familiar, prin firescul propunerilor plastice şi nu puţin sunt aceia care îşi doresc o asemenea lucrare, nucleu de condensare pentru analepse şi prolepse.

În momentul când va căpăta şi mai mult curaj, sunt convins că multe din propunerile artistei ne vor surprinde plăcut, evadând şi spre alte zone ale imaginarului.

Lucian STROCHI