Curios, deşi a dat o proză de cea mai mare valoare artistică (prin Ion Creangă, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Marin Preda, Ion Lăncrănjan), deşi a generat câteva curente literare între care sămănătorismul, tradiţionalismul, (parţial – gândirismul şi poporanismul), lumea satului, prin reprezentantul său autentic şi esenţial – ţăranul, a lăsat urme mult mai puţin vizibile în poezie.

Explicaţia e relativ simplă: ţăranul, talpa ţării a fost „eroizat” în ipostază de soldat sau de haiduc şi mult mai puţin în cea de ţăran.

Mi se poate reproşa că trec prea uşor peste Sara pe deal sau peste „jura Rodica”, dar, până la Coşbuc, care tratează monografic lumea satului, nu avem o „preocupare sistematică” şi o abordare explicită a unor motive literare din zona ruralului. Excepţiile confirmă regula.

Au urmat Octavian Goga, cel care vede mai mult naţionalismul decât naţionalul, iar viziunea lui e mult prea dramatică ca să fie singura posibilă; Ion Pillat care este mult prea nostalgic şi idilic, aşa cum e şi Ionel Teodoreanu în proză. La fel şi Vasile Voiculescu, numai că la acesta idilicul e înlocuit de religios.

Prin Labiş şi apoi prin unii poeţi ai generaţiei 60 (îndeosebi Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu), ţăranul intră viforos în istorie, tocmai când, sociologic, ieşea din ea.

Emilian Marcu preia această ştafetă din partea lampadoforilor şi o duce mai departe, cu foarte bune rezultate.

Sfera de pământ este un volum total, ţăranul fiind surprins în toate ipostazele posibile, identitar fiind când eul liric, auctorial, când Iisus, când un împărat, când natura însăşi (arbore, munte, zăpadă, lumină, ploaie  etc.), când  cântec, când   mănăstire, când iconar, când vis, când veghe, când sfârşit tragic, când eternitate sau nemurire.

Moartea ţăranului poate fi până la urmă un triumf, un drum împărătesc, o intrare în iniţiere şi în eternitate şi /sau mit:  „Prin toate cele ce i-au fost lumeşti,/prin toate cele ce l-au dus prin viaţă,/În hainele-i curate- mpărăteşti /El este îmbrăcat în răni de ceaţă.//Lumina grâului de-odată din pomeni/Din zborul de hulubi de pe prescură/Îl umple al său zbor cu-atâtea ierni/Şi iarba-i încolţeşte brusc pe gură.//Iar satul se întoarce prin mătăni/Încet, ca un copil la jocurile sale./Pământul i-a-nflorit din nou în răni;/Pomenile în cimitir sunt piedestale.//Şi el acolo, sus, în satul lui cel nou,/ în satu-n care se-ntâlneşte în mirare/Cu toţi ai săi plecaţi ca-ntr-un halou/ intră-mbrăcat ca pentru sărbătoare.//Durerile de-odată, iată, l-au lăsat,/ Doar faţa-ntunecată i se luminează./Prin toate cele-n ţărnă de-a intrat/Tăcut lumina lunii parcă-l îmbăiază. ///Dar casa de la noi demult a-nzăpezit/În pleoapa celor ce-l conduc spre veşnicie./Ţăranul cel bătrân de-acum este mit,/Umbra-n pământ se-ascunde să îl ţie.” Împărătescul drum

Munca este ritualică şi fiecare imagine este o engramă, terestră sau cosmică, dar întotdeauna arhetipală: În dimineaţa aceea luminoasă de mart/Intră cu bucurie ţăranul în câmp la arat.//Picioarele i se înmoaie de-atâta bucurie/Că e împăratul bobului sădit în câmpie.//Palmele-l dor, palmele-l dor de mirare/Pare că el, cerul, încet,ar vrea să îl are.//Plugul trupului lui prinde brazdă curată/Când clopotul în dungă începe să bată.//Stelele-s boabele lui în lumină si-l înlumină/În dimineaţa de mart zidită-n retină.//Care-l cel mare-l tot plimbă-n tăcere,/Picioarele i se înmoaie, în boabe-s atâtea mistere.//El le pipăie, le priveşte la soare şi le mângâie/De parcă le-ar pregăti chiar pentru cununie.//… O plimbare împărătească.

Pâinea nu este doar trup sfânt, ci şi prunc, altar sau lacrimă: Aburul pâinii-nvăluie-n mister/Casa care-i gata pentru sărbătoare,/Măica, blând, ca pe un prunc scăldat în cer,/După ce o dă cu miere, o pune-ntre ştergare.///Să fie pâinea caldă strajă la copii,/Altar în casă fie pâinea cea curată!/Aburul să-i fie slova ce o scrii/Cu o lacrimă de grâu în viaţa toată. Aburul pâinii.

Între ţăran şi grâu e un raport de inerenţă: Până să urce grâul în pomeni,/Cu truda toată-adusă spre lumină,/Ţăranul-şi trage peste trup atâtea ierni/Şi la cel sfânt, cu sfiiciune, se închină.//Mireasma busuiocului îl prinde-ncet/Ca-ntr-o armură gata să-l rostească,/Şi grâul, bob cu bob, îi huruie în piept/Să poată-n sunetul acest să odrăslească. Grâul în pomeni.

Moartea ţăranului este mioritică, senină, firească, ritualică, solemnă, aproape obiectivă, transformând eul liric într-un eu auctorial, iar epicul ia locul liricului, pentru a fi mai dramatic: Un ţăran când pleacă la culcare,/ Când se duce-adică la ai săi în cimitir/Un prosop curat îţi scoate din sertare/Şi pe faţă şi-l aşterne patrafir./// Şi el calcă-ncet pe aria cosită,/Proaspăt fulgerată de osânda sa./ se-nfundă-n ceruri undeva.///De aici nimic nu-l duce în ispită:/Drumul lui se-nfundă-n ceruri undeva.///Un ţăran când pleacă la culcare,/Când se duce la ai săi plecaţi în cer,/Ştie, roua din privire nu-l mai doare/Sufletul i se îmbracă în mister.  Un ţăran când pleacă

Sfera de pământ poate fi o proiecţie cosmică, un vis: Dă-n floare mălinul. În grădinile ceriului,/Visul se-arată-n copaci/Ca o scorbură neterminată. În grădinile ceriului

O asemenea sferă, (sfera e singurul corp perfect din univers, întrucât suportă şi proba rotaţiei, iar atunci când intervine şi gravitaţia orice corp se sfericizează) se poate confunda cu patria: În toate-mplinirile, ca în ziua cea cosmică,/Tu lumina feciorelnică a zorilor,/Tu, stropul de rouă din floarea de mac,/Tu, clinchetul clopoţeilor şi al zambilei,/Tu, cântecul înalt al privighetorii,/În toate tu eşti: patrie liberă!  De nemurire.

La rândul ei patria poate fi o mănăstire: Trup de lumină piatra a primit/Din cerul pleoapei întru lăcrimare/Şi unde-a fost să fie înălţat, un schit/S-a ctitorit în chip de lumânare.// Locaş sfios sau tainică-mplinire,/Unde cei buni se-adună-ntru Hristos./ La Arbore, -ntre stelele-n uimire/O lacră s-a-mplinit întru prinos.  Arbore.; o mănăstire – mausoleu: Putnei, iată, Ştefan i se-nchină,/ Ţărna toată-i prinde trupul său curat/Chingile de iarbă-i sunt lumină/Clopotele-n ceruri  l-au chemat.//Fluturii prin lacrimi mari de ceară/Drum îi fac, în tainic legământ./Ştefan este-n trupul sfânt de ţară/Un izvor în hatu-i de pământ.  Închinare la Putna.; un munte sacru sau care ne sacralizează: Rarăul tot, cu candele-n pridvor,/Un cuib de rouă-n munte de lumină,/Ne-adună-n taină sacră la izvor/Prin rugăciuni spălându-ne de vină. Rarău.

Dar cel mai aproape de sferă e cuvântul, versul, poezia, limba: Zăpada gurii luminând psaltiri/Îmbracă taina cu melancolie,/ Tăcerile zăcând în răni subţiri/Pe lemnul învârstat încep a scrie//Cu litere de mână-n vechi cuvânt,/Iluminând în ceara din tipare./Rostirea toată-i floare de pământ/  Tiparu-i mut  se-aude din altare. Zăpada gurii luminând psaltiri.; În cele o mie de poeme despre singurătate,/În cele o mie de poeme despre melancolie,/Scrise în zorii zilei astrale pe frunza de lotus/o mie de poeme scrise pe frunze de laur/Sau poate sau poate pe aripi de înger/Sau poate pe aripi de fluture, /Am încercat să deschid o fereastră/Un ochi de cristal spre sufletul tău,/Spre inima ta devenită o umbră. În cele o mie de poeme; Ca un lup hăituit în tufişuri înalte/Ca o pasăre în cădere,/Cu promoroacă pe aripi,/Poezia – frunză-ntomnată legănându-se-n ram,/Îmi dă târcoale, /Mă caută ca pe un prelat răstignit. Poezia – lup încolţit de mirare; O stare de cântec, o stare de vrajă,/O stranie stare-ntre astrele ploii. Picurii mari – ropot şoptit pe tabla cea roşie;/Par a plânge îngerii dintr-o biserică/Din mijlocul lumii. De ploaie, îngerii par a plânge Limba noastră dulce, o sămânţă vie,/Ca un nimb de aur peste trupul plin,/În tipare sfinte limba românească/Să ne fie leagăn şi prea bun destin.// Fagurele gurii să ne fie-n lume/Blândă ctitorie pentru neam şi lume! Fagurele gurii.

Dar sfera de pământ e poetul însuşi, fiu demn al unei dinastii rurale, mai legată de pământ şi slovă decât una cu pretenţii nobiliare: Tot buchisind la cărţile cereşti,/La vechi şi roase cărţi de-nţelepciune,/ Când grâul pleoapei fulguie-n fereşti,/Ţăranul intră în pământ şi-apune.///Tot buchisind, tot buchisind mereu/La cărţile cereşti ca-n vechi atlase,/În mijlocul alaiului arhiereu, /Se duce-n satul cu astfel de case.//Şi nici tavanul nu-l mai strânge iar,/Şi nici lumina  nu-l mai păsuieşte./Intră-n pământ,/ca într-un calendar,/El care-i pomenit doar când se nimereşte.///Apoi lumina se topeşte-ncet,/De ruginiu, se scurge în uitare./Ţărâna-i înfloreşte-acum pe piept,/Până un alt ţăran se duce la culcare.// Şi-acesta-şi duce straiele-n pământ,/Ca pe un dar, cu multă-nfrigurare./Tot buchisind la cărţile din gând,/Şi-acest ţăran se-mbracă în ninsoare. Călătorie în cer

Într-un tragic Cântec de despărţire scris la moartea fizică a poetului Cezar Ivănescu, Emilian Marcu  dă sferei de pământ o altă dimensiune (poate nu întâmplător sfera are ca dimensiune raza) şi anume lumina: Luminată lume, lume luminată,/La răscruce-anume clopotul tot bată,/Zarea-n două-mpartă/Pâinea cea curată, / Pâinea făr-de care/Nu ai împăcare!// Luminată lume, lume luminată,/Clopotul anume pentru tine bată,/Stelele surate, stelele fuioară,/ Lumineze-n moarte trupu-ntâia oară,/ Cerul şi misterul,/  Luna ca nebuna/  Lumineze-ne- truna.   

Dar androginul este şi el o sferă, o alcătuire perfectă, o dragoste împărtăşită, stârnind uimirea, mânia şi lamentaţiile zeilor: Stăm spate în spate – două paranteze deschise,/Timpul înjunghiat ne sângerează în trupuri, ciudat/Ca nişte arcuri încordate stăm între vise/Fără a şti cine va fi până la urmă decapitat./// Stăm spate în spate două bărci în surpare/apa melancoliei pe umeri ni se ridică mai des./Cine din noi este plâns şi plecare,/Cine din noi pentru moarte fi-va primul ales? Pleoape de durere se-aprind; Doamna mea, pe-un pat subţire,/Dormim mireasă şi mire!// Doamna mea, pe-un pat curat, /Carnea ni s-a-ntulburat!// Doamna mea pe-un pat de cer/Carnea ta-i un blând mister.// Doamna mea, pe-un pat de flori/Carnea noastră-i de ninsori!… Doamna mea.

Lucian Strochi