EMILIAN MARCU SAU TRAGICUL IN ESENTA PURA, INCHIS IN SFERE (3)
Martor al muzicii sferei de pământ poetul poate contempla migraţia milenară spre timp a ţăranilor: Ţăranii cum îşi poartă înspre seară/Spre casele de luturi din strămoşi,/Spre seară, cum îşi poartă răni de ceară/În ochii lor, de muncă, aburoşi. Veghe
Emilian Marcu este unul dintre cei mai tragici poeţi români. El trăieşte plenar, direct, simplu soarta străbunilor săi, ţăranii. Disoluţia, dispariţia unei clase este o tragedie colectivă comparabilă cu un holocaust sau un genocid.
Pentru poet, ţăranul este când reprezentantul cel mai demn, mai autentic, mai implicat, mai solar al ţării, când cel ce se sacrifică pentru ţară, asigurându-i paradoxal la prima vedere continuitatea. Ca o vertebră din Coloana infinitului. Nu degeaba „ţara” i-a preluat numele (sau invers, dar asta e cu atât mai convingător).
Ţăranul este şi Mântuitorul şi Poetul şi Împăratul şi Soldatul şi Păzitorul tradiţiilor.
Cea ce impresionează este firescul gesturilor, transformate în ritual şi în atitudini hieratice.
Lumea îi aparţine, chiar dacă atitudine se schimbă de fiecare dată, de la uluială, uimire, candoare până la fermitate, încăpăţinare, hotărâre de nestrămutat.
Lumea ţăranului este de când lumea şi aşa va mai fi, cât va mai fi. Şi totuşi această lume e plină de neprevăzut, de întâmplări miraculoase.
Evocam câteva nume de poeţi cu care Emilian Marcu se întâlneşte în/prin creaţia sa.
De Coşbuc îl apropie naturaleţea gesturilor, preţuirea infinită pentru semeni, o anumită cochetărie (nu neapărat feminină), o înţelegere profundă a lumilor satului, a legilor sale, cosmice, morale sau estetice.
De Octavian Goga îl apropie un patriotism ardent, cu deosebirea că la Emilian Marcu cântecul e interpretat nu la trompetă, ci la vioară, nu este un imn, ci o baladă imnică. Simbolurile sunt topite şi rezultatul aliajului este un univers în care fiecare element îşi joacă încă rolul său, dar nu singular.
De Pillat îl apropie o nostalgie adâncă, dar la Emilian Marcu nostalgia devine activă, trecutul înăbuşă prezentul, nu este absorbit de acesta.
De Vasile Voiculescu îl apropie religiosul, cu deosebirea esenţială că dacă la Voiculescu Iisus tinde să devină om, la Emilian Marcu Iisus aspiră să fie ţăran, căci ţăranul nu este doar rge, ci Împărat, adică stăpânul absolut peste toate, lucruri şi fire.
De Labiş îl apropie dragostea pentru fiinţa tutelară, protectoare şi de neînlocuit, mama. Îi desparte un oarecare livresc al poetului de la Mălini.
De Ioan Alexandru îl apropie o autenticitate sălbatică, a mielului cu măduva zdrobită, şi îi desparte o seninătate heraldică pe care a căpătat-o prin eleatic şi şlefuire Emilian Marcu.
De Ion Gheorghe îl apropie preţuirea acordată ţăranului, văzut ca un semizeu, cu nimic inferior semizeilor greci. La cei doi, ţăranul român nu este cu nimic inferior lui Hercule, Tezeu, Perseu, Prometeu, iar ţăranca poate fi Arachne sau chiar Penelopa. Îi desparte pasiunea lui Ion Gheorghe spre Mume, spre lumile străvechi, spre Dacia Fenicks, în timp ce Emilian Marcu rămâne într-o fioroasă contemporaneitate, trecutul fiind o variantă a unui Prezent imperfect.
De Adrian Păunescu îl apropie amploarea Discursului, strofele curgând una după una, la fel de uluitoare, la fel de impresionante, cucerind un public real sau ideatic. Îl desparte de păunesc răbdarea construcţiei, colerismului păunescian Marcu opunându-i o melancolie trafică, înaltă, subţire, inflexibilă, neconciliabilă. Oricât de lung i-ar fi discursul,
Emilian Marcu nu ratează (valoric) strofe, nu se repetă, aşa cum nu se repetă o cascadă.
Stilul poetic al lui Emilian Marcu se distinge prin câteva trăsături, prin câteva mărci, recognoscibile de la un volum la altul.
În primul rând Emilian Marcu este autorul unei singure cărţi, în sens mallarmean. Aşa încât impresia de colosal, de geologic este extrem de puternică.
În al doilea rând, vocea auctorială pare a se apropia de monodie, ceea ce e într-adevăr unic.
În al treilea rând, poetul revitalizează procedee artistice şi figuri de stil ce păreau condamnate de istorie: epitetul, comparaţia, hiperbola, alegoria, parabola. În plus cratima devine tiranică, spintecând vocale pentru salvarea atotputernicului ritm.
Emilian Marcu reabilitează epicul şi în transformă în liric. Emilian Marcu reabilitează liricul îşi îl transformă în dramatic. Emilian Marcu reabilitează dramaticul şi îl transformă în tragic.
Bine, vor spune cârcotaşii, dar ce ne facem cu dansul? Un volum al lui Emilian Marcu se numeşte chiar Dansul pe eşafod. Nu este dansul o jubilaţie?
Dar dacă ne întoarcem la izvoare, dansul lui Emilian Marcu este jucat de tragos, (semnificând şi „ţap” şi „cântec”) dând, aşa cum se ştie, tragedia.
Oricum Emilian Marcu, îşi lasă în afara scenei (eşafodului) ekkyklema, carul ororilor, al atrocităţilor.
Emilian Marcu este un poet elementar, adică al elementelor primordiale. Firesc, în logica poeziei sale, după sfera de apă şi cea de pământ, ar urma sfera de aer şi cea de foc.
Având demnitate, seriozitate, reprezentând personaje puternice, angajate plenar în lupta cu destinul potrivnic, cu ordinea existentă a acestei lumi, biruindu-şi şi biciuindu-şi propriile sentimente, conciliind apolinicul cu dionisiacul (în accepţie nietzscheiană), versurile lui Emilian Marcu sunt tragice. Chiar atunci când par învelite în lumină.
Lucian Strochi
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.