După gândurile din Gânduri pe litere ce te îndeamnă la gândire, cititorul se poate întreba ce mai poate spune un autor după ce a oferit cu generozitate fulgeraţii şi fulguraţii, cuvinte şlefuite până când acestea capătă strălucirea diamantină.

Ultimul volum pe care îl am în faţă se numeşte oximoronic „Arhiva visurilor”.

E un titlu comparabil cu Enciclopedia norilor şi conţine poezii vechi şi nouă. Expresia s-a eterat, a câştigat în precizie şi eleganţă şi astfel Mihai Horga poate caligrafia un frumos poem de dragoste precum acesta: Când iubitule, mă vezi/Sunt verzi… /Când admir ai bolţii aştri/Sunt albaştri…/Când de dragoste îmi spui/Sunt căprui…/Când un pic sunt supăraţi/Negri şi întunecaţi/Când cu sete mă săruţi/ sunt pierduţi…” Ochii iubitei. Merită să comentăm puţin acest poem desfăcându-i mecanismul, ca unui ceas deşteptător, pentru a-i vedea rotiţele. Versurile de mai sus seamănă cu cele din albumele adolescenţei: Ochii verzi/Niciodată să nu-i crezi; Din ochii ce-i întâlneşti/Pe cei negri să-i iubeşti/Căci sunt negri şi tăcuţi/Şi te lasă să-i săruţi; Ochii tăi albaştri/ Sunt doi aştri; Niciodată să nu spui/Dorul ochilor căprui etc. Dar autorul vine cu două versuri surpriză în final, care reabilitează şi revalorizează poemul. Care să fie culoarea ochilor pierduţi? Culoarea iubirii, desigur…

Alteori, autorul simte nevoia unei dedicaţii adresate unei distinse profesoare, autoare a unor memorii mai mult decât incitante, Natalia Rusu, intrată în conştiinţa urbei Romanului cu supranumele, porecla, numele de alint Nata. Îi asociază alţi doi confraţi, pe Otilia Cazimir şi pe Emil Gârleanu, prozator liric, adevărat poet în proză. Mama Nata.

Scriitorul ne distrează, oferindu-ne o fabulă, o parabolă şi o snoavă într-un acelaşi text: „Un pescar, nu tocmai treaz/trecând noaptea pe la iaz/Întors de la o agapă/A văzut luna în apă/Nadă pune, vârcolacul, dar, căzând de-a berbeleacul/cum pe spate-a nimerit/Pe cer, luna a zărit. /poţi spune că nu-i viteaz?/Doar a scos luna din iaz!” Pescarul cel viteaz. Să recunoaştem că e un text cu mult haz (ca să intrăm şi noi în…rimă).

Lui Mihai Horga îi reuşesc poemele scurte, cu tentă aforistică, definiţii ce se apropie de tehnica ghicitorii: „Triunghi?/Colţar cu junghi… / Pătrat! / Dreptunghi scurtat…/ Dreptunghi! /Pătrat ratat…/ Romb!/ Pătrat strâmb…/Trapez!/Patrulater obez…/ Pentagon, hexagon! / Tot un poligon…/Ovoid! Pepenoid?!…/Cub colţos!/Vis frumos…/ Elipsă!/Cer c cu lipsă…/Colţ de sferă!/O himeră…” Geometrie.

Se foloseşte de anaforele duble, lucru primejdios, pentru că figura de stil pare a fi suficientă pentru a asigura apariţia liricului, dar poetul le foloseşte cu discernământ, într-un crescendo logic şi necesar: Stele în ochii tăi/ Tainice scântei…/ Stele în frunte/Tainice ţinte…/ Stele pe drapel/ Tainic apel…/ Stele pe cer/ Tainic mister…/ Stele cu coadă/Taine pe boltă…/Stele albastre/Tainice astre…/ Stele căzătoare/ Tainice trasoare…/Stele de film/Tainic iubim…/ Stele pe epolet/Tainic secret…/ Stele la conic/Taine sub capac…/ Stele în supă/ Tainic se pupă” Stele, stele.

Un alt poem, Mâna aminteşte de versurile lui Tudor Arghezi. „Îmi privesc mâna…/Minunată creaţie! /Are cinci degete/Agile, mobile, /Strâng, apucă/scriu, sunt bune de muncă,/stau , mă gândesc/Şi socotesc/pe îndelete/Că mâna, de fapt,/Ar avea opt degete/(Dacă degetul mare/Este opozabil/Celor patru/Admit că face cât patru…) /  Dar cred că natura/ (Sau Creatorul)/ Nu a greşit măsura/Nici în plus,/ Nici în minus/Dixi! (Am spus!)”

Piramida aminteşte şi ea de Cioara lui George Topârceanu, chiar dacă pleacă dintr-un frumos gând al unui „gânditor arab”, fiind o succesiune de metafore şi comparaţii, definiţii poetice: „Mai stabilă/Ca o bilă/Mamelon/La faraon/Muncă de Sisif/Pusă pe nisip/Cu efort herculean/În deşertul egiptean/Cel mai antic dom/Construit de om/Operă de artă/Cu bază pătraată/De ce, bunăoară,/Nu triunghiulară?/Că doar trinitzatea/Dă eternitatea!/ Şi-nă o-ntrebare:/ În care scop oare/A fost construită?/Asta ne frământă…/ Dar n-avem răspuns/Încă de ajuns/Cu mintea de-acum/ Suntem nu ştiu cum/Tot la început/De drum…” Piramida.

Alexandru Mihăilă l-a surprins foarte bine pe Mihai Horga: „Spirit incandescent, afirmând o tinereţe debordantă, cu o prezenţă permanentă şi activă în viaţa Cetăţii, Mihai Horga  nu ar putea lipsi dinter-o eventuală istorie a vieţii culturale din Roman, cuprins fiind în fluxul ideatic al rostirii prin vers. Poet al faptului cotidian, Mihai Horga trece cu uşurinţă de la teme elegiace la explozii de lumină, în peisaje bucolice, abordând atât pastelul, cât şi poezia cu tâlc moralizator, ilustrată altădată de Anton Pann. Universul poeziei lui Mihai Horga este creştin, adăugând prin asta căutarea obsedantă a desăvârşirii prin Cuvânt. (…) În „Arhiva visurilor” Mihai Horga este un explorator al stărilor de conştiinţă, dând haina versurilor meşteşugit trăirilor înalte, în încercarea –de multe ori reuşită –de a fixa clipa ideală, dăruind-o astfel Veşniciei.”

Chiar atunci când ratează un poem, Mihai Horga o face, paradoxal, din cauza unei inteligenţe aflate în exces. Pentru el mitul lui Acteon ar trebui rescris. El, Poetul nu poate fi sfâşiat decât de propriii săi câini. Câinii inteligenţei…

Dar Mihai Horga este capabil oricând de surprize. Îl văd scriind admirabile poeme pentru copii, după cum cred că este şi un prozator viabil, deocamdată cu o energie potenţială…

 Lucian STROCHI