Hârtia îmi aduce (mereu, stăruitor, implacabil)  aminte de copilărie. Cu ajutorul ei, am ajuns constructor de avioane, de rachete, de spărgătoare de gheață (de fapt bărcuțe, dar pentru un copil cada albă din baie poate fi un ocean înghețat convingător), de animale fabuloase (o „solniță” putea fi o labă de dragon), iar zmeul de pe deal pe care îl struneam ca pe un bidiviu îndărătnic ne ridica tuturor privirile spre cer, admirativ.

Tot din hârtie imaginam trompete și acordeoane, iar apoi, descoperind „origami” am putut face orice din hârtie, de la șopârle la flori, de la plante la umbrele, de la animale la zeități.

Dar hârtia mi s-a părut întotdeauna o fereastră. Era suficient să (-mi) privesc fotografiile din copilărie și să mă regăsesc brusc cu mulți ani în urmă, ușor timid, sigur ridicol, un băiețel cu breton și pantaloni scurți; sau aflându-mi, în imagini netrucate, părinții prea tineri, la rândul lor copii, elevi, plimbându-se pe străzi, aparent nepăsători. Aveam convingerea că hârtia e eternă, că doar timpul e cel care se îngălbenește, îmbolnăvindu-se de icter.

Și tot fereastră era hârtia atunci când i-am încredințat primele mele desene, primele litere, primele cuvinte. Era uluitor: chiar dacă afară era vară, eu puteam desena pe hârtie ierni pline de nămeți, cu omătul până la streașina casei, cu oameni de zăpadă zâmbitori și/sau triști. Sau la vremea frunzelor galbene, imaginam pomi în floare, așa cum uneori se mai răzbună natura, când salcâmii (sau caișii) înnebunesc și înfloresc a doua oară.

Am început să scriu, să intru în labirint și hârtia era cel mai generos labirint, lăsându-mi iluzia că mă pot elibera oricând, dar eu rămânând prizonierul ei și al lui, pe viață.

Eram convins că cerneala era sângele meu albastru, căci pata de cerneală de pe deget nu era decât o rană învinsă și  mi se părea sublimă ghicitoarea: „câmpu-i alb, oile negre,/cinʹ le vede/nu le crede, cinʹ le paște/le cunoaște”.

Am învățat să scriu și să citesc pe nisip, în joacă, copiind din memorie litere de pe cruci de morminte, dar apoi autoritatea hârtiei m-a cucerit definitiv și am înghițit (acesta e cuvântul potrivit!) mii de cărți. Eram înainte chiar de clasa „0” și mă gândeam la ce mare lucru e să fii scriitor, cum poate un scriitor să scrie atât de perfect, habar nu aveam de tipar, credeam că scriitorii își scriu cărțile așa, cu litere perfecte după un model divin, credeam chiar că hârtia îl ajută pe scriitor să scrie atât de frumos.

Am descoperit apoi  și banii de hârtie, bancnotele adică  și am aflat că hârtia „bate” metalul, adică bancnotele sunt mai valoroase decât metalul (dacă acesta nu e aur sau argint).

Am descoperit la timp și timbrele și pot spune că ele au fost primul meu dicționar enciclopedic ilustrat.

Am aflat multe despre diferite aniversări, scriitori, oameni de știință, actori, dansatori, bătălii, plante și animale, tablouri celebre și rachete intercontinentale, am aflat despre țări sau provincii precum Sahara spaniolă, Rio Muni, Laos, Mozambic, Ifni, despre împărați și regi, despre capul de bour și despre mărcile obliterate, despre colițe dantelate și nedantelate, despre Uniri, despre comemorări, despre organisme internaționale…

Apoi întregurile poștale, cărțile poștale, ilustratele străvechi, pozele artiștilor și chiar etichetele viu colorate de produse alimentare sau cosmetice.

Am descoperit și cartonul, adică o hârtie ceva mai groasă, din care confecționam coșulețe   pentru mame de 8 martie și primele mărțișoare cu clasicul ghiocel; sau cuburile din care ridicam construcții îndrăznețe și recompuneam imagini noi, după modele prestabilite. Sau cutiile în care se găseau toate minunile lumii, de la o păpușă la o carte sau la o prăjitură, de la globuri pentru bradul de crăciun la chibrituri sau artificii…

Mai erau ziarele și revistele pe care le citeam cu religiozitate, crezând cu tărie că tot ce era scris era și adevărat. Rețineam totul, de la scorurile la baschet la componența unei echipe de fotbal, de la accidentele de pe șosea până la „victoriile socialismului”.

Hârtia era memoria mea, extinsă și/sau comprimată, mă puteam întoarce oricând la o știre, la o poezie, la un amănunt istoric.

Multă vreme, auzind că hârtia se face „din copaci”, mi-am imaginat că există un  arbore al  hârtiei (așa cum credeam în arborele de plută sau în cel de pâine, care credeam eu, face jimble) și am vizat acel copac alb, cu frunze albe, perfecte, ca paginile unui caiet sau a unei cărți. Apoi am văzut că nu mă înșelasem prea tare, că și astăzi în Gruzia, de exemplu, oamenii își pun dorințele pe hârtie și le anină în copaci.

Hârtia miroase frumos, a tipar și a subțioară de înger, a parfum de fată nenuntită și foșnește precum mătasea cea mai fină.

Și mai erau și scrisorile trimise și primite și certificatele de naștere, de căsătorie sau de deces, și contractele și diplomele de merit și/sau de studii și anunțurile astfel încât putem spune că întreaga noastră civilizație rămâne încă una a hârtiei și a scrisului.

Am fost șocat când am calculat câtă hârtie se consumase pentru o carte de-a mea, tipărită în 100.000 de exemplare. O carte care cântărea 250 de grame, prin urmare tirajul cântărea 25.000 de kilograme, adică două vagoane și jumătate de hârtie! (un vagon, aflasem de la tata, înseamnă 10 tone). (Noroc că hârtia se și reciclează și eram fericit că fusesem fruntaș la colectarea de hârtie pe care o predam la DAC sau DCA, nu mai știu exact).

Nici acum nu mă simt prea bine când văd tone de pliante inutile, căci noi, românii facem publicitate la produse care nu există sau la produse care se vând atât de bine, că nu au nevoie de publicitate).

Hârtia este magie pură. Ce animal suportă de spinarea sa atâtea lumi?

Dar n-aș vrea să uităm grafica, acuarela, guașa, stampa, afișul (artistic) chiar uleiul pe carton. O întreagă lume paralelă, creată de Dumnezeu și de artist, deopotrivă.

Generoasă, hârtia nu protestează nici atunci când pe ea se imprimă texte idioate. Hârtia ne iartă, cu o superbă și aristocratică măreție…

Lucian Strochi

(Gata: am scris deja 1001 de cuvinte; îi las și pe alții să (de)guste din esențele tari ale hârtiei)