Sunt multe secvențe memorabile în carte, cum ar fi cea în care Costi, entomologul, e îndrăgostit de o moartă sau de sora geamănă a acesteia: „În sicriu se afla o tânără frumoasă, cu un păr lung, blond, răvășit pe piept, care părea că doarme. Ea stătea întinsă,da, acesta e cuvântul – stătea, nu zăcea, în coșciug: ca o icoană pusă într-o ramă masivă de lemn.”; „Un capitol aparte l-am rezervat fluturilor cu trei aripi, un altul – fluturilor care pot fi dresați și pe care  i-am învățat să aplaude frenetic cu aripile, am vorbit de asemenea despre fluturii sinucigași, care se pot arunca în stoluri uriașe peste focuri reușind să le stingă, despre fluturii-șoim cu cap de viperă, care arată astfel ca să-și convingă inamicii să-i lase în pace, despre cei dintre ei care zboară de-a-ndăratelea.”;„Dar cum am adormit, moarta cea frumoasă îmi veni în vis. „Eu sunt fluturele de aur. Uită-te la mine cum știu să zbor, mi-a spus și s-a desprins de la pământ.” Moarta se numește Raza. Are o soră geamănă Zara. „…deodată Raza a strigat, arătându-mi vrăjită ceva deasupra capului meu: – Uite-l! Și atunci l-am văzut! Era el, eroul lipsă al raportului meu științific: fluturele de aur.”

Sau cea în care Alex, actorul devine Iisus: „Se făcu prieten cu iepurii, cu mistreții și căprioarele, care nu se mai fereau de el. Și cu pasărea tinsemet, care, atunci când ateriza în iarbă, devenea șopârlă sau poate chiar era șopârlă, dar care, atunci când se desprindea de pământ, redevenea pasăre.”; „Se împrietenise cu umbra sa. Nu se mai simțea singur cât ea îl însoțea pretutindeni. În un a din  zile aproape că a alunecat într-o prăpastie, dar  – avu impresia clară – umbra l-a ținut.” Identificarea cu Iisus îi permite actorului să meargă pe apă, alături de un copil, să vindece bolnavi prin simplă atingere. Arta poate fi mai puternică decât realitatea, iluzia – mai puternică decât adevărul.

Abstinența poate fi o sursă a puterii.

Călugărul fără schit Visarion plătește prostituate pentru a dormi în cimitir alături de ele, fără a le face ceva.

Pustnicul  Avva Ioan rezistă ispitirii diavolului întrupat într-o   prostituată, Sandra.  Aceasta, învinsă, se izbăvește  plecând într-o mănăstire de maici, plină cu bolnavi de lepră.

Medola, bibliotecara fără cititori, deține „o piatra străvezie cu o bulă uriașă într-un bloc de cuarț, savanții ar putea afla „cum a fost aerul cu o sută de mii de ani pe planetă”.”

Țândălău, țiganul îndrăgostit de torționara sa, se lasă snopit de aceasta și nu ripostează niciodată:     „-Lasă-mă să te pleznesc, mă imploră ea atunci, cu lacrimi în ochi. Ca să vezi de ce-i în stare o femeie care se știe iubită.” (Zvetlana).

Sunt multe momente ciudate, trăsnite, unice, ce individualizează discursul și narațiunea, transformând romanul într-o scriere unică, profund originală, cu un imaginar demn de un roman         sud-american. Peter vrea o crescătorie de canguri în câmpia Buceagului. Tisa,   o „orfană de soț” de 14 ani, are cu Paul  7 fete, dar toate seamănă cu Marianita, iubita lui dintâi. Doi tineri se îndrăgostesc după ce văd căderea unui meteorit. El o așteptă pe Ea o sută de ani.

Femeile unei cetăți își duc în spinare bărbații în loc de odoare, de saci cu aur: „…tabloul care i se arătă ochilor marelui monah îl făcu să înmărmurească: fiecare femeie ieșea ducând în cârcă nu câte un sac plin cu aur, cu argintării, cu pietre scumpe, ci câte un ostaș – soțul, iubitul, tatăl sau fiul – în spate.”

Sigismund, Sile, Victor și Alo se îndrăgostesc de aceeași fată, Rada, care se va căsători cu detractorul, contestatorul ei, Spuză țigănușul.  Alo se întâlnește cu Rada atunci când aceasta e o bătrână cu gura strâmbă, după 60 de ani…

Pictorul Elizar, planorist, specialist în bionică, în nanotehnologii, în clonare de roboți „își pictează tablourile pe ambele părți, cu subiecte și stiluri diametral opuse.” E arestat și anchetat pentru că i se arătase Dumnezeu în vis.

Băncile dintr-o clasă înmuguresc și înfrunzesc.

Personajele au nume ciudate, porecle (ca în literatura expresionistă) sau chiar nu au nume: Max, Paul, Evers, Efraim, Eliazar,  Hariton, Doru, Miron, Costi, Octav, Pirău, Niky, Edmond, Peter, profesorul Stancu, Duilluis, Arin, Alo, Valy, Pahomie, Sigismund, Sile, Victor, Țândălău, Visarion, Ioan, Alex, Vlaicu, Dudu, Văsălie, Canțâr, Danu,  Abisa, Emira, Ava, Greta, Fraga, Iunia, Tisa, Marianita, Nuți, Oana Nour,  Îngera, Medola, Ursa, Zvetlana, Raza, Zara, Todora, Alpida,  Carina   Mia Bradu,  Ștefana Velea.

Dragostea poate schimba destinul, sacralizându-se: „…mi-a înmânat o telegramă, care mă anunța că iubita mea, Îngera, murise exact la ora, în minutul și în secunda pe care le știam, într-un grav accident de mașină.”

Ca orice mare creator, Nicolae Dabija adaugă ceva excepționalului, unicului, plusând până dincolo de limitele înțelesului, omenescului: „-Eu am murit atunci. Iar Îngera… ea trăiește în locul meu, vorbește cu gura mea, se bucură de tot ce vede, de tot ce aude.”

Alături de număr, cuvântul are și el o forță teribilă, magică: „-Te iubesc, Emira. Atunci ca la comandă, parcul înzăpezit se umpluse, brusc, de tril, viers, ciripit, piruit, piuit, șuier, cântec de colibri, papagali, cintezoi, granguri, mierle, privighetori, pitulici, sturzi, turturele, păuni… Tot parcul cânta.”

Blestemul înseamnă o asumare prin destin a „Verbului” ce devine „Faptă” și „Adevăr”: Nu ți-aș dori, băiete, să cunoști fericirea din blestem. Să rabzi de foame tăcut și zâmbitor. Să-i naști soțului din nouă în nouă luni o droaie de copii și să-ți pară puțini, să n-ai nimic, doar un cort și o pătură cu care să te învelești, și să crezi că ai totul…(Alpida); „Atunci fii atent la ce-am să-ți spun: te blestem să te îndrăgostești de mine!”(Oana).

„Cuvântul” înseamnă „carte”, „cartea” înseamnă „viață”, iar „viața” înseamnă „imprevizibil” și „schimbare”: „Cartea viitorului  Aceasta e cartea care, o dată la 5-6 luni, își schimbă con ținutul, își modifică aspectul, coperta, culoarea, numărul de pagini, numele autorului, anul apariției, denumirea – ieri avea un titlu, azi poartă altul – , locul din raft: ai pus-o aici și mâine o găsești în altă parte.” (Efraim, anticarul). Și tot la el, la Efraim, într-o superbă metaforă, cartea devenită stup, cu urdiniș și albine…

O impresionantă poveste de dragoste e cea dintre un mort și o vie, care se transformă într-o dragoste absolută, dar nepământeană: „…mirele, după ce parcursese mai mulți metri pe sub gheață, apăru dintr-o dată în altă copcă mai jos. Râul îl zvârli afară.”; „Îl duseră pe sus cu apa scurgându-se din hainele lui ude, îl așezară înapoi în scaunul din sanie și abia acolo văzură că mirele e mort. Numai că, spre  deosebire de alți înecați, carnea nu-i era deloc învinețită, i de albise doar ca zăpada de pe râu, dar lucrul cel mai straniu era că mirele zâmbea.”; „ -Cunună-ne aici, părinte! I-a propus mireasa.

Această metaforă a complinirii, a substituției, a vaselor comunicante (expresia îi aparține lui Nuți) devine extremă în finalul cărții, când Vlaicu donează rinichiul stâng Oanei, salvând-o de la moarte și condamnând-o la dragoste.

Profesorul Stancu, Magicianul, Taumaturgul e cel care apare în incipit și în final, transformând romanul într-unul sferoid.

Te blestem să te îndrăgostești de mine! este unul dintre cele mai profunde și tulburătoare romane de dragoste din literatura lumii.

Cuvintele Oanei reverberează ca un ecou invers, imploziv: „Vlaicu, știi bine că iubirea noastră nu se poate întâmpla, pentru că este una imposibilă. Din mai multe considerente. Chiar și din acela că semănăm, cum afirmă toți prietenii tăi.”

Imaginea integratoare, ultimă a acestui roman este o imensă coadă de păun. Deschisă, coada de păun fascinează, vibrează, cerșind și dăruind, într-o cascadă de ochi, dragoste și frumusețe.