Emilian Marcu este unul dintre cei mai tragici poeți români, fiind un poet elementar, al elementelor fundamentale, puse în cruce: pământ-aer-apă-foc. Înțelege ca nimeni altul că apriorismul spațio-temporal se sfericizează, așa cum se întâmplă cu uleiul din icoane, acestea ridându-se, îmbătrânind, dar căpătând demnitatea și prestigiul vechiului.

Totodată Emilian Marcu este și unul dintre cei mai optimiști poeți români, afirmație doar aparent surprinzătoare, poetul fiind ontologic un luntraș, un pelerin al trecerilor, al ritualurilor, un navetist între viață și moarte.

Volumele sale conțin mai multe învieri decât însăși Biblia.

Legat profund de ținutul său natal, transformând Heleșteniul într-o provincie culturală de prim ordin, Emilian Marcu este expresia pură a sintagmei latine genius loci, ceea ce putem traduce prin spiritul locului, fără a greși prea mult.

Prin urmare, poetul descinde din cel mai curat și profund arbore genealogic, cel al țăranului român, pe care îl iubește profund, neezitând să-I sărute mâna sau să-I spele picioarele, biblic.

Dar Emilian Marcu este și un mare poet al iubirii. Nu cred că mulți poeți reușesc să surprindă iubirea în toate ipostazele ei, trecând prin toate stările ei alotropice. Curios însă, la el iubirea nu se personalizează, nu capătă un nume, iubita sa rămânând în perpetuu mister.

Volumul său de Sonete, – acesta – este un volum contradictoriu, așa cum sunt toate marile Cărți.

Ne-am fi așteptat la o expresie senină, la o muzică rafinată, la o perfecțiune formală asumată, proprie sonetului, la cuvinte atent distilate, la o simbolistică extrem de complexă.

În realitate, vitalitatea poetului dărâmă toate prejudecățile noastre. Poetul e când stihial, când plin de fervoare aproape mistică, când remitizând (niciodată demitizând), când înmugurind mituri străvechi.

Iată un frumos poem de iubire în care poetul devine Euridice, iar soața sa, Orfeu: Voi fi demult cenuşă şi candidă tăcere/În lanul cel de iarbă pe care vei păşi/Şi poate, din întâmplare, – aprinse sfere/Sub talpa ta de-odată, în vis, s-or logodi// Şi-aminte-ţi vei aduce de clipele în care/Ca-ntr-un blestem, a vrajă ne-am privit/Eu, ceaţa peste zăbava culorii de pe floare/ Îţi voi trimite-n taină reci semne-n infinit.//Iar patima-n vâltoare plutindă în înalturi/ Când eu voi fi cenuşă sau fluture în zbor/Iubito, ţi se pară că printre-acele salturi/Am fost şi eu odată, în visul tău, decor.//Şi poate, cumva iluminând din stele/Voi împlini tăcerea crescândă în inele./ Voi fi demult cenuşă şi candidă tăcere

Altădată rolurile se schimbă,  iubita devenind umbra sa învăluitoare, cămașă pentru trup: Eu, cu umbra ta mă învelesc în pustiu/Rod să prindă în lumina din clipă/Limpede cum  izvorul luminând în târziu/Laptele sânilor acum căzând în ispită.//Nu caut zăbavă şi tainică fală/Zborul să-l apăr de-un cutremur fictive/Cerul tăcerii lacrima ta o tot spală/Sunt în acea clătinare, atins şi activ.//Da, cu umbra ta cămaşă pe trup/Mă închid în rănile toate în floare/Cum albina          se-nchide în mierea din stup/Şi vrea, universul cu zoru-i să-l are.//Limpede-mi pare tăcerea spre seară,/Vorbele-mi sunt toate împlinite în ceară!/ Eu, cu umbra ta mă învelesc în pustiu

În realizarea doritului, perfectului androgin se dă o luptă în care poetul s-ar vrea învins. Vectorial rezultă versuri memorabile: În ceas de taină sunt învins de tine/Cum setea ta este învinsă de izvor,/Că pasărea ce-n zbor învinsă-i de lumine;/Învins mă las de visu-mi călător.//Şerpeşti tăceri tot ocolind vâltoare/Le simt cum, iată, par a mă căta/În ceas de taină. Pleoapa ta-n mirare/Mă închidă-n sine, umbra-i tot mai grea.//Izvor îmi eşti în clipa care-acum învie/Tăcutu-ţi semn ce-n taină m-a învins/Cu cât m-apropii, vraja ta să-mi fie/Cuibul de gând şi rugul cel aprins.//Învins mă las de visu-mi ce-n tăcere/Mă-nchide-n gândul clipei  efemere./ În ceas de taină sunt învins de toate.

Lucian Strochi