Gesturile se contrazic. Visul se închide în zbor, frunza cade , dar învie în culori, cenușa se aprinde în cer, iubirea e rătăcită. O suită de oximoroane, care se completează firesc, precum mătăniile: Cum s-ar închide visu-n zbor de-odată/Când frunza în cădere culoarea o învie/Se-aprinde-n cer cenuşa care cată/Iubirea rătăcită, de veacuri, prin pustie./ O stea de plumb închide-n sine raza

Lumina odrăslește și sărută pleoapa, gândește un dar nebunesc, iar iubita se naște din lut, nu din coastă, precum Pandora: Tot odrăslind, lumina-n chingi de sare/În crugul zilei s-a-mplinit tăcut/Cum se-mplineşte marea-n aşteptare/Şi chipul clar al fetei încă lut.//Formă sfioasă, blândă şi jertfită/Prinde contur, înveşmântată-n mirt./Din tot ce-au fost, bucăţi de dolomită/Prin secole, ce mâini misterioase te-a zidit?//Ce duh sfinţit şi ce tăcere mută/S-au fost turnate-n misticul tipar?/Tot odrăslind, lumina pleoapa o sărută/Şi-n gând se împlineşte nebunescul dar.//În crugul zilei iată, la început de lume/Tăcerea ta, din lut, a căpătat un nume!/ Tot odrăslind, lumina-n chingi de sare

 Ca la Ion Gheorghe sau la Walt Whitman, iarba devine cotropitoare, inundă orașul, intră în sertare, în căutarea adevăratelor origini: Imperii reci de iarbă dând buzna în sertare/Se vor întoarce-n pleoapa zăcândului ecou/Cum se întoarce-n taină azi apa la izvoare/Şi puiul se întoarce cu zborul într-un ou./ Imperii reci de iarbă dând buzna în sertare

 Iubita înflorește sub pleoape ca o rană blândă, ca o aură-n icoană. Prin  iubire, iubita devine sfântă:  Demult se-aprinde-n pleoape chipul tău/Cum aura-n icoană pe crestele uşoare./De ce să sper? Pare-ntre noi un hău,/Distanţa-n gând a devenit ninsoare./ De ce să sper? Speranţele-s deşarte

  Dar iubita rămâne în tainică, necesară așteptare, așteptând timpul profund și fecund al iubirii: Tu te încui, în vis, cu lacăte o mie/Cum bobu-n ţărnă se încuie bland/Dar zbor îşi ia, tăcut, spre veşnicie./Te-ncui. În tine păsările plâng./ Tu te încui, în vis, cu lacăte o mie

Apar simboluri fulgurante, precum păianjenul, amintind de Arahne și păunul: Te-ai rătăcit cu gândul prin atlasă/Cum un paing se rătăceşte-n truda sa./Pe frunze de acant, păunii, reci apasă/Neîmplinirile din veacuri ca pe-o stea./ Prin  Indii înflorind în vechi parfume

  Definițiile și adjectivările iubitei sunt delicate, par efectul unui alint: Umbra ta ușoară, curcubeu spre sară/Va-nflori-n tăcere fără să ne doară./ Dacă-ar fi lumina încolțind sub pleoape

 Interogația retorică e profundă, accentuată de anafore: Oare cum aș putea umbrei tale să mă arăt/Eu, firavul, candidul fulg de omăt?//Oare cum,mă tot întreb, fără să știu/Ție să mă înfățișez din sicriu?//Numai tu, numai umbra ta/Poate, în tăcere, mă va legăna.//Și eu mereu, mereu atât de departe/Tot umbră voi fi și Singurătate.// Oare cum, oare cum, oare cum/De sub dealuri de iarbă și fum//Mă voi arăta umbrei tale când/Voi fi tăcerea cea grea de pământ?//Eu firavul, neîmplinitul fulg de omăt/Oare cum umbrei tale o să mă arăt?// Oare cum aș putea umbrei tale să mă arăt

Regretul e și el delicat, lipsind parcă reproșul:

Tot prinsă-n chingi de rouă ca un mugur/Te-am regăsit în clipa cea dintâi/Deși-s aici, îmi pare, că-s mai singur/Când tu mă-nvingi plecând și nu revii./ Tot prinsă-n chingi de rouă ca un mugur

Arar, iubita e înlocuită de Domnul, dar întrebarea e la fel de sfredelitoare: Doamne, pentru ce îmi topeşti de la tâmplă zăpezile,/Pentru ce de sub pleoape roua tu mi-o usuci?/Au crescut peste mine pădurile, vezi-le/Din tinere ramuri şi nu din lemn pentru cruci.//Pentru cine mierla mai cântă a primăvară,/Eu demult sunt pe paiul de dor/E iarnă-n cuvinte, sub pleoape e seară/Al cui mai sunt eu sub un lan de mohor?//Vine târziul şi zăpezile le adună,/Vine tăcerea ca o uşă grea, de pământ./Ecou-n cuvinte e o taină nebună:/Mi-e trupul de iarbă sunt demult un cuvânt.//Doamne, pentru ce îmi topeşti la tâmplă zăpada/Dacă peste mine-i, de veacuri, crescută livada?/ Doamne, pentru ce îmi topeşti de la tâmplă zăpezile

 Dar chiar și în cele mai torturante întrebări, în cele mai impresionante descrieri interioare, expresia poetică e limpede, imperială, perfectă: Nu ştiu nicicând, tăceri involuntare/Cum se aprind în pliul unui vis,/Eşti mai curată decât roua de pe sare/Şi mult mai liberă ca ultimul proscris./ Nu ştiu nicicând, tăceri involuntare.

Lucian Strochi