Pastelurile interioare ale poetului sunt au o frumusețe stranie. Cu doar două metafore tăcerea care ruginește  și poetul care e umbra unei stele moarte se conturează un univers posibil, în care natura, gândirea și simțirea se torc dintr-un același caier: A ruginit de timp tăcerea în inele/Şi-mi pare, mările acum s-au dilatat/În fice mişcare-s semne tot mai rele,/Frunza-n copaci culorii s-a lăsat.//Distanţe reci sub regnuri vegetale/Se-aprind discret lucind în calendar./Tu, printre vorbe, gândeşti la ale tale,/Eu sunt demult trecutul. Vezi, totu-i în zadar!//De timp s-au risipit uitările şi-mi pare/Că suntem reci planete pierdute-n univers/Şi nu mai ştim, ce mută disperare/Ne-a rătăcit acuma comunul nostru mers.//Tăcerea-i, iată, acuma, rugină în inele:/Demult sunt umbra unei moarte stele./ A ruginit de timp tăcerea în inele

 Triadele, extrem de stabile leagă un sentiment (iubirea)  de natură (macul) și religia (ruga-n reci icoane): Mă cotropeşte unda unei iubiri pierdute/Cum e pierdută vraja din maci necontenit./E lumea în uitare pe-aprinsele redute/Când ruga-n reci icoane se-aprinde pe la schit./ Mă cotropeşte unda unei iubiri pierdute

 Emilian Marcu are știința înscenării, e obsedat de detalii (roua de pe fluturi, rana în săgeată), toate pentru o stemă heraldică: Tăcută roua de pe fluturi/De-odată se-mplineşte-n vis/Cum se-mplineşte apa—n ciuturi/Şi umbra lunii, toată, în abis.//Furtuni stelare-n fapt de seară/Ducând cenuşi din care, iată,/Vor îngerii spăimoşi să sară/Că rana-i limpede-n săgeată.//Mirări din veacuri fără nume/Uitate-n criptele-nzăuate/Se vor întoarce-n gând, anume/Ca umbra ploii pe cetate//Ducând cenuşi din care-o vreme/Ne-am tot retras ca de pe steme./ Tăcută roua de pe fluturi

 Poetul reușește blocuri de semnificații, concentrând elemente ce obțin un efect devastator asupra conștiinței noastre. Astfel moartea, umbra, chenarul, trecutul înghețat, jertfă, coșmar, apar ca un câmp semantic terifiant într-o singură strofă:Ecoul mort deasupra mării moarte/Se-aprinde-ncet ca umbra-ntr-un chenar/Trecutul îngheţat, în îngheţate Sparte/S-a subţiat de-al jertfelor coşmar./ Ecoul mort deasupra mării moarte

   O altă caracteristică a versurilor lui Emilian Marcu este firescul cu care spune lucruri teribile, conciliate în oximoronuri liliale: Un cuţit de iarbă luminând în coaste/Mă tot cată-o vreme până în trecut/Zările le fură parcă m-ar cunoaşte/Parcă mi-ar fi frate într-un boţ de lut.//Formele tăcerii par a mă cuprinde/La-nceput o parte, iar apoi de tot./Un cuţit de iarbă ce mă poate vinde/În ţărâna caldă m-ar zidi ca mort./Fluturii-n orbite tot clădind lumină/Mă tot cată-o vreme, poate că sunt viu,/Ca şi cum de miere şi păcat şi vină/Aş fi fost, cu teamă, dig într-un sicriu.//Un cuţit de iarbă luminând sub zare/Mă tot cată-o vreme, vremea-i disperare!/ Un cuţit de iarbă luminând în coaste

Natura este co-participativă, ca la Eminescu, ca mai la toți romanticii: De cât te-aştept lumina-n cer/Îmi pare parcă-i mai uşoară/În pleoape duci atât mister/Că umbra-ncepe să te doară.//Iar pasul tău s-a tot oprit/De parcă-ncet cărarea moare/Că pentr-un orb se-nchid subtil/Tăceri de pâclă-n aşteptare.//De cât te ştiu, de cât te-aştept/Cămaşa morţii-i mai subţire,/Noian de frunze duc pe piept/Iarba-i icoana mea de mire.//De cât te-aştept, de cât te ştiu/Se-aprinde iarba în pustiu…/ De cât te-aştept lumina-n cer

 Aparent învins, omul se salvează prin vers: Mă las învins de întrebări,/Mă las răpus de-atâta vină,/Cum fulgerul în patru zări/Şi diamantu-n neagră tină.//Nici pas nu fac, în sus şi-n jos/Să pot să ies din risipire/Tot mai curat, tot mai sfios/Răpus mă las de clipa mire.//Şi-n brume-arzând pe trup, uşor/Intru cu teamă a uitare/Străfulgerat de vis şi dor/Mă las învins de-o grea-ntrebare.//Sunt eu zăcândul de pe mare,/Sau e doar umbra mea-n surpare?/ Mă las învins de întrebări

Lucian Strochi