Natura este turbionară, simțurile sunt răsucite, sinesteziile abia fac față oceanelor de schimbări rapide: Îmi spui miroase-a fulger tăcerea-n disperare/Când se prăvală luna în fluturi tot mai des/Sărutul frunzei parcă-i lumina ce mă doare,/Pe urma mea mari fluvii se-nchid acum că nu-s.//În buduroi de miere lumina-i tot mai groasă/Cum groasă este vorba în manuscrise vechi/Izvorniţa-i de-a valma pe un morman de oasă/Fantomele dau buzna în foste reci perechi.//Nimic nu-i mai aproape ca pasărea-n vâltoare/De golul din inele în care, mereu, tot mai mereu/Vântoasă-i şi-mplinire şi tainică mirare/Vertebrele ninsorii par reci statui de seu.//Sărutul unei frunze de mine-i mai aproape/Că umbra pe portaluri se aprinde-acum pe ape.// Îmi spui miroase-a fulger tăcerea-n disperare

Sonetul este o poezie de o mare reflexivitate și Emilian Marcu îi acordă în multe cazuri tonul necesar acestei exprimări solemne, aparent glaciale: Doar iarba primenită de tăceri/Ne-acoperă în gloria postumă/Chiar dacă-n fiecare clipă este ieri/Eternă e lumina mea din humă.//Uitări sfioase, pojghiţe de gând/Se-aştern tăcute ca o vrajă mută/Să-mbrace umbra ca un foşnet blând/Pe când izvorul proaspăt urma o sărută.// Calde amurguri, zori de zi în floare/Par o povară sfântă care ne-a-mplinit/Precum e pasul temător al tainicei fecioare/Roua-n tăcere-mbracă trup neprihănit.//Doar iarba prinsă în tăceri uşoare/Se împlineşte-n vraja cenușilor stelare./ Doar iarba primenită de tăceri

Acum iubirea pare a fi pusă în paranteze și timpul devine marea temă a Sonetelor: Secunda care moare-n tăcerea ce închide/Ca-ntr-un sicriu de rouă privirea mai întâi/Se primeneşte-n grabă şi-n lacrimă se-aprinde:/Rămâi la mine-n pleoape, tu încă mai rămâi.//

Clepsidra în surpare nisipului se lasă/Tot îmbrăcată-n vrajă ca visul între lumi./De umbra ta-n tăcere se-aprinde înc-o casă/Cum bruma se aprinde-n tomnaticii aluni.//În zarea-n dilatare să poată să cuprindă/Nisipul mort în ornic ce gândul l-a închis/Se primeneşte-a grabă zăpada-ntr-o oglindă:/A îngheţat în candeli lumina de la nins.//Secunda care moare-n tăcere dintr-odată;/De pleoapa ta se lasă, în taină, fulgerată./ Secunda care moare-n tăcerea ce închide

Dar timpul nu poate supraviețui singur, are și el nevoie de iubire: Metale reci ca-nzăpezita umbră/Se-aspresc subit sub limpezite zări/Tăcerea ta, de-acum e iarăşi sumbră/Ca pielea şarpelui de-atâtea aşteptări.//Uitate zări pe dealuri în surpare/Abia se văd de umbra ta pe cer./Am pas de iarbă, pleoapa ta-i de sare,/E între noi atât de gros mister.//Tăcerea ta, de-acuma mă ajunge/Cum aburul de pâine coaptă în cuptor/Când mâna maichii înflorind, o frânge/Şi ne-mplinim în tainicul odor.//Metale reci ca umbra-n care treci/Se vor surpa precum rugina-n teci./ Metale reci ca-nzăpezita umbră

 În eul poetic se refugiază toate temele majore: iubirea, timpul, lumina, precum și subtemele rana, cenușa, frunza, nisipul, iarbă, de fapt toate mărci ale timpului: Lumina mea în care acuma m-am retras/Ca într-un port, mereu, mereu în sărbătoare,/Precum se-ntoarce nisipul în limbile de ceas/Şi înfrunzeşte tăcerea, în gând a disperare.//Pe răni tăcând, cum tac secundele-n înalt/Cum tace cenuşa uscată –ntr-o fotografie/Se-ascute lama sabiei şi cântă-n salt/Cocoru-n zarea sfâşiată de melancolie.//În cuib de iarbă ca-ntr-un port pustiu/M-am aşezat ca-n tainică vâltoare/În clipa de apoi să pot să ştiu/Că rana mea-nfrunzită nu mai doare//În valuri să m-arunc,în valuri sparte/De malul mării, să te plâng, din moarte./ Lumina mea în care acuma m-am retras

Lucian Strochi