Pentru o clipă, evadat din iubire, poetul încearcă o autobiografie care să amintească tuturor despre originea sa legată de țărnă: De veacuri câte-s, taina-n rădăcini/Cu-atâta sârg mă caută-n tăcere/De ţărnă sunt legat de trup, şi vini/Tot duc spre zările uitate-n alte ere.//Şi-acolo-n cuib, în lutul ancestral/Mă-ntorc şi caut rădăcina-mi clară,/De veacuri câte-s aşezate-n deal/Doar mugurul privirii umblă pe afară.//Şi lor le-aduc, străbunilor, prinos/Cu-atâta sârg în clipa de lumină/Că aş putea cu trupul meu, sfios/O candelă s-aprind la rădăcină.//Şi veacurile toate câte-s peste noi/Ne-mping spre rădăcini prin tainicile ploi./ De veacuri câte-s, taina-n rădăcini

 Prin  iubire, poetul devine lumină: Tot ce adun în taină mă-nveşmântă/Ca-n mrejele de iarbă acuma să mă ţină./Lumina-n candelă-i aedul care cântă,/E răzvrătirea toată-n raza opalină.//Miracolele frunzei uitată în cădere/Mă-mbracă blând în clipa de extaz./Tot ce adun e, iată, o candelă-n tăcere,/E trandafirul înflorindului Şiraz//Lumina-n candelă-i potir cu-aprinse seve/Din care sorb neîmplinitul nostru vis/Adamicul imbold spre neştiute Eve/În chingi de miere parcă m-au proscris.//Tot ce adun, în taină, mă-nveşmântă/Lumina-n candelă se-aprinde şi e sfântă./ Tot ce adun în taină mă-nveşmântă

 Iubirea nu înseamnă doar împlinire, ci și „o răstignire pe trupul unei cruci”: În fanta unei zile a-mplinire/Te regăsesc în clipa cea de vis./În umbra ta, nebunele turnire/În câmpul pleoapei, iată, că a nins.//Ecourile rănii în lungă, grea cădere/Iar mușcă zimțul frunzei care se arată/Că-n fanta zilei ne-mplinite, în tăcere/Intră-n cercei de iarbă în lobii tăi de fată.//Și zborul unui fluture te-a mângâiat/Cum mângâie lumina umbra mea ușoară./Pe zimțul frunzei, sigur te-a-ntrupat/Și întruparea asta începe să te doară.//În fanta unei zile tu împlinire-aduci/Precum o răstignite în trupul unei cruci./ În fanta unei zile a-mplinire

Uneori iubirea acoperă atât teritoriul cuvântului, cât și pe cel al tăcerii:Deși-mi vorbești zăpada gurii toată/Se-asprește-n pleoape și la tâmple iar/Secunda-n ornic a uitat să bată;/Nici un cuvânt nu înfrunzește-n calendar.//Subțirea undă-n crugul unei rane/Cum sabia în teacă se ascute-ncet/Ca într-o spaimă de tăceri din stane./Ce-i vorba ta când iarba-i grea pe piept?//Deși-mi vorbești zăpada gurii e lumină/Când fulgerul de miere s-a-ncurcat,/Se aburesc în pleoape zările a vină/Cum patima în trupul de bărbat.//Nisipu-n ornic uită iată să mai bată/Deși-mi vorbești, tăcerea ta-i curată./ Deși-mi vorbești zăpada gurii toată

   Rămâne chiar în cazul iubirii împlinite, împărtășite, teama de timp: Terestră împlinire îmi ești în clipa rară/Pe când amurgu-n fluturi se lasă-njunghiat/Cenușile iubirii de-acuma sunt de ceară,/Trecutu-n disperare-i uitare și păcat.//Deasupra șerpii, drept lumânări de pază/De promoroacă-s parcă și-s sprijiniți de poli/Cenușile iubirii tăcerea guvernează/Pe când nisipu-n ornic și îngerii sunt soli.//Îmi ești în clipa rară terestră împlinire/Chiar dacă iarba-n geamuri de geruri a topit/Amurgurile care distanțe-s. Mai subțire/E gândul ce ne-adună cu umbra-n infinit.//Cenușile iubirii de-acuma sunt de ceară,/ Nisipu-n ornic, iată, e cea mai cruntă fiară./ Terestră împlinire îmi ești în clipa rară.

Lucian Strochi