Cititorii volumului de debut al prozatorului Dan Gabriel Arvătescu, EU, CHIRURGUL, au putut remarca cu ușurință câteva calități prin care acesta reușea să convingă în discursul de tip fantastic: o impecabilă și insuportabilă tensiune interioară, o fină analiză psihologică, o construcție eseistică aparent neutrală, uscată, în realitate plină de fervoare, o relativizare a timpului până la suspendarea sau chiar anularea lui, spații extrem de diverse, surprize inteligent exploatate, rezolvări denotative, o perfectă exploatare a resurselor și registrelor limbii, o narațiune tratată abil, impecabil, uneori cu mai multe puncte culminante și cu un deznodământ în coadă de pește, deschis, ambiguu.

La toate acestea se adaugă o cultură solidă, umanistă, topită osmotic, convingător, în metalimbajul și metarealitatea textului.

I-am propus autorului, la lansarea primei cărți, să încerce un volum compus doar din povestiri fantastice, ca o probă ultimă, definitivă, a neobișnuitului său talent. A acceptat provocarea și volumul de față e însăși această provocare.

Sunt doar zece povestiri, inegale ca număr de pagini, extrem de diferite prin mediile propuse, prin spațiile și timpurile vehiculate, unificate însă prin viziune și printr-o remarcabilă unitate de ton.

Un fantastic livresc, extrem de subtil, vom găsi în UN DISCURS PE CARE N-AM VRUT SĂ-L ȚIN, proză construită printr-un amplu monolog adresat unor ipotetici spectatori și/sau cititori. E un castel construit pe cărămizi de aer pe o fundație de nisip care e totuși timpul. E un act de magie, un număr de iluzionism în care obiectele cu care se jonglează sunt cuvintele.

Autorul amplifică senzația de fantastic prin inserții care țin de un fantastic gotic, bazat pe un sentiment de neliniște și pe imposibilitatea de a regăsi o realitate ca realitate, fisura fantastică fiind asigurată de spectru, de fapt de spectre aflate într-un număr ce amintește de basm: trei. Explicația autorului: e vorba de o realitate magică, sintagmă ce spune totul sau nimic: „Întreaga după amiază am avut sentimentul ușor neplăcut că sunt urmărit de ochi nevăzuți de undeva de sus din semiobscuritatea bolții catedralei, Firește, plecând, am uitat de senzația de atunci. După o lună, ajuns la țară mi-am developat fotografiile făcute. Una dintre ele mi-a atras în mod deosebit atenția. Era o fotografie în care eram așezat în primul rând de scaune ascultând concertul, iar pe scaunele libere de lângă mine, trei siluete de lumină fusiforme, suspendate parcă de boltă păreau că mă privesc tăcut. M-am întrebat de ce retina mea nu le înregistrase prezența și, oricâte explicații științifice aș găsi, sentimentul că simțim într-un mod ciudat o realitate magică în jurul nostru pe care n-o și vedem, mă domină și azi.”

Trimiterea la fantastic este explicită, deși explicația face parte din discursul general:„Proză fantastică se scrie de secole, iar fantasticul este parte a spiritualității umane.”

Un perfect bildungsroman, cu un singur protagonist, pare SINGURĂTATEA SFÂNTULUI SERAFIM.

Lucian Strochi