Ca scriitură, amintește de unul din textele lui Vasile Voiculescu, dar sensul acestei povestiri este cu totul altul. Tonul este d basm, cu timpuri indecise, cu spațiu limită de un fantastic… geologic (deși megaliții de la Meteora m-ar putea contrazice) și cu origini obscure: „Serafim nu știa cine e, cine sunt părinții lui și nici de unde vine. Acest adevăr simplu și neliniștitor nu-l tulbura de fel. Această ciudățenie completa o alta și mai mare; Serafim locuia pe o stâncă, undeva în văzduh, parcă pierdut între pământ și cer.”

Fantasticul se transformă în fabulos: „Stânca lui Serafim era un pintene de granit mezozoic rămas stingher în mijlocul câmpiei, ca un dinte saurian înalt de sute de metri, pe acoperișul căruia nu puteai ajunge decât dacă aveai aripi.”

Nașterea  – și mai ales supraviețuirea –  lui Serafim seamănă cu cea a lui Romulus și Remus, numai că aici mișcarea este ascensională: „Bătrânul stareț Iraclie îi spuse că găsise în coșulețul cu merinde, trimis o dată pe săptămână de cei de jos, un nou născut și îl adoptaseră.”

Senzația de timp antic, romanic e amplificată de povestea călugărilor, la origine ostași romani creștini. Evident că și supraviețuirea lor ține de miracol: „Căzură apoi într-un somn adânc, izbăvitor, până când nechezatul cailor și zăngănitul armelor ăi făcură să sară în picioare. Spre uimirea lor se aflau în cer. Așa părea căci, prin ce minune nimeni nu știa, se aflau tocmai pe platoul din vârful stâncii, în timp ce jos cohorta romană trecea fără să-i zărească.”

Fantastică în această povestire este fisura dintre lumi: „Apoi se îngrozi când văzu că nu mai poate zări pământul de jos, o pătură groasă de nori ascundea totul. Deasupra norilor, stânca lui Serafim părea o provă de vapor care despică oceanul fumuriu de dedesubt, navigând tăcut către un țărm de vis care parcă aștepta să fie descoperit.

În schimb, jos, în câmpie, după un timp, viața reizbucni ca n vulcan neîmblânzit. Alți oameni, alte vise, alte păcate. Așezările se înmulțiseră, glasurile cristaline de copii umpleau văile cu muzica lor minunată.”

Viața și moartea se completează și chiar se suplinesc, așa încât moartea eroului înseamnă trezirea la viață a sicomorului: „Apoi se miră grozav. Micul sicomor din mijlocul platoului înflorise. Se apropie încet de el și un miros dumnezeiesc de smirnă îl înconjură.”

Scriitura e impecabilă, rezultând un mister topit într-o măreție antică, biblică: „Când primul om îl atinse pe umăr, se petrecu minunea. Corpul bătrânului dispăru într-o cenușă alburie, care își  luă zborul de pe stâncă, plutind ca un norișor alb pe cerul de un albastru nefiresc de pur. La poalele copăcelului rămase doar o grămăjoară de oase cenușii, singura mărturie palpabilă a existenței celui neștiut de nimeni, dar iubit de Dumnezeu.”

Cu TRISTA POVESTE A HUANEI LA LOCA se schimbă total registrul. Traversăm Atlanticul, rătăcim prin cel mai mare și mai frumos oraș al emisferei sudice, Buenos Aires, orașul nemurit de Borges, pentru a întâlni un triunghi amoros, devenit trident: Huana la Loca, Lope Arroyo și Miguel Gonzales. Povestea e romantică, personajele sunt antitetice (motivul dublului), Huana trădează, Lope vrea să-l ucidă pe Miguel, dar este ucis de acesta. Până aici narațiunea este suspect de banală și nu ar merita un așa mare efort de înscenare (spațială, temporală, lingvistică).

Apar însă indicii care „trădează” fantasticul.  În primul rând numele personajului, obținut ingenios, prin mixtura dintre numele a doi mari scriitori sud-americani, dragi lui Dan Arvătescu:Jorge Luis Borges și Gabriel Garcia Marquez. Eul epic e o compunere a acestor nume și prenume: Jorge (Borges) + Gabriel (Marquez) +Borquez (adică Borges+Marquez), adică Jorge Gabriel Borquez.

Lucian Strochi