De dimensiunile unei mici nuvele, LYNCH este incontestabil cea mai stranie dintre povestirile acestui volum. Ambiguitatea este totală și multiplă: sufletul pereche poate fi cel dintre Victor și Clara, dar Clara poate fi Clara Schumann și atunci, după o logică binară, Victor devine Robert. Motivul dublului este suveran, Lynch fiind numele unui sindrom al unui cancer, al descoperitorului acestuia, dar și numele Diavolului. Fantasticul devine insidios, ținându-se de pulpana metaforei.  Cuvântul devine faptă, iar adjectivarea fantastică are ca nucleu de condensare, cuvântul de bază, fluturele: „- Știi, Clara, caleidoscopul tău cu cer în capăt e de un fel special. Nu are bucățele de sticlă colorată înăuntru, ci doar o mulțime de fluturi. E ocheanul tău cu fluturi.

Clara privi atent ți spre surprinderea ei, în spațiul dintre copaci zburau fluturi mari și mici, parcă dansând un dans ciudat și colorat, proiectat pe ecranul cerului albastru.”

Această adjectivare fantastică creează o altă lume: fluturele cântăreț, fluturele-suflet, fluturele-cărăbuș sunt noile vietăți propuse acestei noi lumi: „Fluturii care cântă sunt de un soi special. Îi vezi? Aparent sunt niște fluturi mici cu aripile în formă de petale, cum sunt clapele unui pian –albe și negre. Nu par cine știe ce la prima vedere. Însă cum încep să bată din aripi se schimbă totul. Bat atât de repede din aripi că aerul din jurul lor vibrează în sunete muzicale de o neînchipuită frumusețe. Un fluture care cântă e o minune a naturii.”

Acestei lumi îi aparțin și copacii umblători, altă metaforă de tip oximoron: „- Am auzit, spuse încet Victor, că există undeva în lume niște copaci care merg. Când se satură de stat într-un loc îi ridică rădăcinile și se mută… Oare dacă îi rugăm nu se dau puțin la o parte, să vedem mai bine cerul?”

Ne aflăm într-o lume ce pare ilustrată de penelul unui Hieronimus Bosch. LYNCH are toate ingredientele unei povestiri extraordinare.

INSULA ULTIMULUI VIS este și ea una dintre cele mai ample povestiri din acest volum, asta și din cauza tipurilor diferite de discurs, inserțiilor, propunerilor și rezolvărilor de tip parabolic, autorul plasându-ne într-un exotism (paradisiac sau dimpotrivă), dar și într-un ezoterism bine conceput, dirijat și realizat.

Fantasticul apare din indeciziile personajelor, din pierderile și (re)cuceririle de personalități, din motivul Dublului, din transferurile de identități, din motivul Androginului, din întoarcerile, firești și totuși contorsionate, la începutul Verbului, deci ale Povestirii.

Simbolul se dezeufemizează și se instaurează în Mit. Timpul și spațiul devin adevăratele personaje ale povestirii, întrucât celelalte poartă, intenționat desigur, nume imposibile pentru o cultură de tip european, posibile perifraze ale unui limbaj primar, permanent aluziv.

Pendulând între Robinson Crusoe și Iisus, eul narativ retrăiește, recompune și reevocă plasme și spasme de începuturi de lume, în care totul nu e altceva decât o Mare Ezitare, înainte ca Minciuna și Adevărul să funcționeze ca stabilizatori sau catalizatori.

Fantasticul este tragic, abstract, de bună calitate și se bazează pe sugestii livrești.

Remarcabilă e tensiunea, așteptarea, gustul amărui al biruinței și cel dulce al resemnării. Imaginarul e formidabil, dantesc: „Prin fața ochilor mei deschiși trec cadavre ciudate. Mă întreb calm dacă sunt cadavrele de pe vasul scufundat sau dacă aici în mare e o lume a adâncurilor populată cu siluete nemișcate, dar mobile totodată, părând că levitează ciudat și fără noimă de acolo-acolo.”

Lucian Strochi