În povestire apare din plin recuzita fantastică, în primul rând ceasul, ca obiect subiect al timpului. Evident, ceasul fantastic merge invers(aici apare adjectivarea fantastică): „E un ceas. Mă uit la el mirat și văd că merge invers. Orele se succed pe dos. Minutarul se rostogolește pe dos… 5, 4, 3, 2, 1…Secundarul a înnebunit, tic-tic… 60, 59, 58… tic-tic…57, 56, 55… tic-tic… Timpul pare că s-a hotărât pentru ceasul meu să curgă invers… Ca și cum ziua ar începe la miezul nopții și s-ar sfârși când soarele răsare. Oare se poate ca în lumea ceasului meu să trăim drumul de la bătrânețe la naștere?”

Alt obiect fantastic este oglinda. Interesant și inedit, Arvătescu leagă inteligent obiectele devenite fantastice între ele, mimând chiar realul: „Apoi văd o oglindă. În ea nu mă reflect eu, ci ceasul. Aici, în lumea oglinzii, ceasul meu arată corect timpul. Sunt surprins. Care ceas e real? Pare că ceasul din oglindă e cel real. Mă întreb dacă nu cumva lumea adevărată e cea din oglindă. Mă întreb cărei lumi de apt aparțin eu?”

Obiect fantastic, oglinda îi permite autorului devenit personaj trecerea dintre lumi: „Mă simt prizonier în camera cu pereți lăptoși, terorizat de lucruri nedeslușite care plutesc în jur. Disperat mă arunc în oglinda fumurie ca înspre singura șansă pe care o mai am.” Sunt pagini amintind de Eliade, de strada Mântuleasa, de labirinturile acestuia…

Alteori simbolurile se unesc, prin lemn unificându-se crucea cu arborele, dar și jertfa lui Iisus cu mitul Adamic al cunoașterii: „Lemnul crucii mi-e sprijin. Altfel aș cădea din înălțimi, fără putința de a mai urca vreodată. Simt lemnul plăcut la atingere și parfumat. Pe mine nu mă mai simt. Trupul meu începe să stabilească legături tainice cu lemnul catifelat.

Poate că o să devin eu însumi o cruce.

Poate însă că nu e nicio cruce. Poate că eu și lemnul ei suntem un pom. Poate o să ne crească frunze. Poate aripi…

Zâmbesc. Poate că totuși eu nu sunt Șarpele. Poate eu sunt Mărul…”

Universul se dezumanizează, devine reificat.

CE DATOREAZĂ ZIUA NOPȚII pare o povestire despre universul concentrațional, un inedit „fenomen Pitești”, cu personaje-porecle trădându-și, expresionist, profesia: Profesorul, Avocatul, Pianistul, Părintele, Politicianul, la care se adaugă și vocea auctorială, eul narativ fiind și el un intelectual, care stă șapte ani în închisoare (șapte –cifra inițierii). Epicul se rezumă la un amplu polilog, o „polifonie a vocilor„ asemănătoare cu cea descoperită și practicat de Dostoievski, în care autorul e un martor cu o voce mult mai slabă decât a celorlalți. El este spectatorul, iar drama este excelent „decupată”: „Ziua nu-i vedeam. Ei erau desigur acolo, dar pentru mine erau niște umbre tragice, tăcute, triste,  demoralizate și demoralizante. Nimeni nu vorbea, de parcă asistai la o dramă mută.”

E o lume pe dos, dar registrul nu e comic, ci tragic: „Noaptea însă reveneau la viață, de parcă ar fi fost mateloții de pe corabia blestematului olandez zburător”.

Fantasticul nu pare prezent, tocmai din cauza unui realism pe alocuri naturalist, livresc și parabolic. Când să o considerăm o povestire realistă, recitim subtitlul: „Amintiri dintr-o celulă unde nu am fost niciodată.” Cu alte cuvinte, tot ceea ce părea extrem de real, se dovedește a fi o proiecție a imaginarului, o posibilitate, nu o certitudine.

Dan Gabriel Arvătescu aplică aici una din regulile nescrise ale fantasticului: fantasticul este cu atât mai ferm, cu cât realul este mai puternic. Asta pentru ca fisura să poată fi evidențiată, iar adjectivarea fantastică să poată funcționa.

A doua prezență a fantasticului este chiar prezența/absența personajelor: în toate „ipostazele”, spectrele nu sunt decât proiecții ale aceluiași. După cum chiar Iisus poate fi substituit de către un Părinte, mult mai viril și mai enigmatic.

Lucian Strochi