JURAMANTUL LUI HOMER (2) – CUVANT INAINTE

După cum se știe, interviul-dialogul este o specie publicistică greu de încadrat într-un gen literar anume. Ba, după unii distinși confrați, interviul este o specie greu abordabilă, dacă nu o întreprindere fără sens. Greu, ușor, dialogul este obligatoriu între oameni. Iar istoria acestei specii publicistice merge până în cele mai vechi timpuri, începând cu Pythia, ajungând la Pico della Mirandola, iar la români Adrian Păunescu, Florin Mugur, Stelian Tănase și încă mulți pe care putem să-i numim maeștri. Așa cum afirma părintele D. Stăniloae – „sunt în dialog permanent cu Dumnezeu. Dumnezeu este în dialog cu noi, în dialog cu natura, prin ceilalți, în dialog cu Iisus Hristos, prin noi înșine. (…) Suntem în dialog prin cuvânt.” Culmea este că, în ultimul timp, aproape toți scriitorii vor să scrie și chiar scriu memorii, confesiuni, dau sau iau interviuri și, ceea ce este și mai curios, toți citesc memorialistică, biografii, autobiografii, interviuri etc. Să fie, cum se spune, interviul-dialogul fuga noastră de singurătate? Sau a lua un interviu înseamnă afecțiunea mea pentru acea persoană, personalitate?

Unii consideră interviurile efemere. Nimic mai fals! Ele, sigur, rămân pentru că acolo găsim intervievatul, opera sa și mult mai mult decât atât. Și mai concret, aș zice că doar în interviu scriitorul este cel real, doar acolo spune ceea ce n-a putut spune în scrierile sale. Unii intervievați pot avea, după ani de la acordarea interviului, reacții ciudate la citirea afirmațiilor de altă dată. Astfel, pot avea regrete că n-au spus totul sau că toate cele spuse ca sigure nu s-au realizat de-a lungul vremii. Dar există, uneori, și bucuria, dacă nu chiar mândria, că au intuit evenimente care s-au petrecut întocmai. Iar viitorii biografi vor avea în interviu mărturiile clare ale vieții unui scriitor, ale unui om…. Dacă însă nu cunoști – în cazul scriitorilor, dar și al compozitorilor, artiștilor plastici etc. – întreaga operă a acestora, atunci ai ajuns degeaba în preajma lor. El, intervievatul, trebuie să fie surprins (nu neapărat plăcut) că știi, de cele mai multe ori, amănunte din viața sa, pe care el le uitase sau dorea să le uite.

Prin interviuri poți – mai bine zis trebuie să poți – să surprinzi și atmosfera epocii. Această specie publicistică este – într-un fel – scânteia de la care pleacă focul și – uneori – mari polemici din care – vrem, nu vrem – rezultă adevărul. Scriind multe cărți de interviuri, am avut situații în care cel intervievat mi-a mulțumit pentru întrebări. M-am mirat, desigur, spunându-i că n-am făcut decât să mă refer la opera și viața domniei sale. Da, mi-a replicat, dar orice răspuns depinde mult de întrebare, de cât de sus este ridicată ștacheta. Cu alte cuvinte, o întrebare complexă obligă să fie dat un răspuns complex. Este clar că interviul este cea mai dificilă, dar și cea mai eficace specie publicistică. Poate fi mai instructiv, chiar mai atractiv decât un eseu critic. Va fi citit mereu cu interes și va avea „viață lungă”. În ceea ce-l privește pe Lucian Strochi, țin să precizez că îl cunosc de multă vreme, cam de când avea jumătatea vârstei de astăzi. I-am citit, între timp, aproape întreaga operă. M-a atras, în primul rând Omul și, de-abia după ce l-am cunoscut, i-am citit și cărțile. O Operă care depășește, după umila mea părere, tot ce a putut să scrie o singură persoană în zonele Bacău, Neamț, Iași, Galați și – bănuiesc – în întreaga țară. Nu mă refer aici doar la cantitate, ci și la complexitatea acestei Opere. Sigur este că în volumul de față nu putem și nici nu ne propunem să analizăm această Operă. Ar fi nevoie de mii de pagini și de ani mulți. Doresc, în primul rând, să aduc în fața cititorilor pe Lucian Strochi, Omul de Mare Omenie, Omul de Mare Cultură, Omul cu Angoasele și Bucuriile sale, Omul care trăiește între Prieteni și Adversari, Omul care-și exprimă liber Convingerile și Principiile, Omul care privește cu luciditate spre Trecut, spre Prezent și spre Viitor….. Oricum, nu cred să existe vreo specie literară pe care să n-o fi abordat acest scriitor. Mai mult decât atât, în zilele noastre, când credeam că s-a inventat totul în teoria literară, Lucian Strochi a inventat și multe specii literare noi. De asemenea, a avut și are un rol major în debutul unor scriitori. Face acest act benefic în revista pe care o conduce, „Asachi”, în cronicile literare ale cărților pe care le citește, dar și prin prefețele unor cărți, ca și prin lansările sau târgurile de carte. Același rol îl are și în pictură, fiind recunoscut ca un critic de artă important. Om al Cetății și al Timpului său, Lucian Strochi și-a pus talentul, munca și tot ceea ce a gândit și a înfăptuit în slujba celor din jurul său, creând astfel o Operă, OPERA MAGNA, cum aș numi-o eu. Orice discuție cu Lucian Strochi pe teme despre Literatură, despre Istorie, despre Teatru, despre Politică, despre Artă, în general, și despre Viață, este un Moment de revelație pentru că prietenul meu este un adevărat vrăjitor al cuvântului, un cozeur rafinat, un ….. Uomo Universale. Sper ca acest mare interviu, transformat într-o carte, să fie, prin răspunsurile de excepție ale lui Lucian Strochi, o „Baie de Cultură” din care vom avea toți de învățat.

Culiță Ioan UȘURELU