C.I.U: Ce au însemnat pentru tine, satul, colegii, autoritățile, locurile de joacă, școala, cimitirul, terenul de sport, crâșmele etc.? Despre instituțiile culturale ale satelor, orașelor prin care ai trecut, nu cred că ar fi multe de zis, dar este, totuși, întotdeauna, ceva care merită remarcat…

L.S: Din păcate, m-am născut într-un municipiu, nu într-un sat și asta a fost pentru mine un handicap imens, fiind lipsit de tiparele originale și originare, de „veșnicie”. Colegii îi am în memorie și în suflet și, recent, la aniversarea a 50 de ani de la terminarea liceului, am adus o poză cu mine și cu colegii mei de la școala primară. Îi știam pe toți. Autoritățile le-am cunoscut târziu și am avut cu ele raporturi ca Voltaire cu moartea: ne salutam, dar nu ne zâmbeam. Am crescut într-un cartier cu un nume formidabil, Calvaria, eu credeam că vine de la „calvar”, dar acum nu mai sunt atât de sigur, întrucât la Budapesta se află un cartier care se numește tot așa, Calvaria. Totul era aproape de noi, pădurea de brazi, dealurile, mestecenii, casele tip vagon, dar cu beci și pod. Cimitirul a fost pentru noi Celălalt tărâm, unul de basm. Moartea era foarte departe de noi acolo, iar crucile, mormintele făceau parte în mod natural din peisaj. Ne ascundeam printre ele. Ceva mai târziu, pe când eram în clasa a V-a, ne-am mutat la bloc, în cartierul Dimitrov (apoi Carpați) și stadionul Jiul era aproape lipit de blocul nostru. Acolo, sub tribune și pe pista stadionului, apoi pe teren, mi-am trăit o a doua copilărie. Despre crâșme nu sunt multe de spus. Copil fiind, eram uimit cum oamenii în toată firea intră în local și, când ies, ies împleticiți și cu limba înnodată. Dintre instituții, remarc patru: Teatrul de Păpuși, numit dacă nu mă înșel Vasilache (cred că era o variantă a lui Păcală), unde trăiam miracolul însuflețirii obiectelor. Vorbeau păpușile, păsările, cerbii, săniile, soarele; Teatrul de Stat „Valea Jiului” – unde am „adulmecat” câteva spectacole și unde l-am văzut pe primul scriitor în viață, Victor Eftimiu; cinematograful, unde mergeam săptămânal și vedeam câte un film, majoritatea filmelor fiind rusești, multe bune, filme indiene, câteva filme românești și franțuzești. Era vremea lui Jean Marais și credeam că el trebuie să joace în toate filmele gen „Cei trei muschetari”. Apoi au ajuns la noi filmele italiene, englezești și americane și, mult mai târziu, cele poloneze; Biblioteca Municipală, pe care am devorat-o, luând aproape zilnic câte cinci cărți și citindu-le, culmea! Citeam tot ce se putea citi, de la Aventurile submarinului Dox până la Tânara Gardă, de la Jules Verne la Rebreanu sau Eminescu.