C.I.U: Teza ta de doctorat are un titlu atât de interesant: „Dimensiuni ale fantasticului în creația artistică a lui Mircea Eliade și V. Voiculescu”. Cine te-a îndemnat, ce ai învățat din această experiență, ce sentimente ai avut în timpul pregătirii lucrării, dar în timpul ceremoniei acordării titlului? Întrebarea pare puerilă pentru o persoană de 75 de ani, ca mine, dar m-a urmărit în vremea comunismului, când aveam profesorul coordonator, aveam jumătate de lucrare, dar n-am reușit să trec de „examenul” de la Comitetul Județean de Partid… .

L.S: Ar fi multe de spus. În primul rând faptul că mi-a plăcut dintotdeauna fantasticul, camuflat în basme, în povestiri științifico-fantastice, în anumite scrieri mai neobișnuite. Apoi am observat că îmi plac scrierile unor scriitori, pentru finețea și precizia scriiturii, pentru imaginarul lor. Și am început să citesc scrierile lui Ion Luca Caragiale (La Hanul lui Mânjoală, Calul dracului, La conac, Kir Ianulea), Mihai Eminescu, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu (Vrăjitorul de șerpi, Toaca, Taina), Gala Galaction (Moara lui Călifar e o capodoperă), apoi textele lui Gib Mihăescu, Mircea Eliade, Pavel Dan, Cezar Petrescu, Eusebiu Camilar, Emil Botta, A.E. Baconski, Romulus Vulpescu, Ștefan Bănulescu, Alexandru Philippide, Ion Vinea, Vasile Voiculescu ș.a.. Nu făceam o distincție clară între opera fantastică și opera de anticipație (SF), aici întâlnind autori precum Ion Hobana, Vladimir Colin, Horia Aramă, Sergiu Fărcășan, Alexandru Mironov, Ovidiu Pecican, Adrian Rogoz, Dan Merișca, Ovid. S. Crohmălniceanu, Camil Baciu, Radu Nor, Voicu Bugariu, Sorin Antohi, Romulus Bărbulescu, Ovidiu Bufnilă, George Anania. Când e vorba de scriitori străini care au atacat fantasticul nu pot trece peste Isaac Asimov, L. Frank Baum, Jorge Luis Borges, Ray Bradbury, Karel Capek, Arthur C. Clarke, Franz Kafka, Stanislaw Lem, Edgar Allan Poe, George Orwell, Jonathan Swift, Jules Verne, H. G. Wells, Lewis Carroll și mă opresc pentru că lista e interminabilă. De altfel pe majoritatea i-am pomenit anterior, atunci când am vorbit despre scriitorii care mi-au influențat scrisul… Am observat în timp că fantasticul nu e definit convingător, deși existau definiții interesante, memorabile, ale unor Roger Caillois, Tzvetan Todorov, Marcel Brion etc. Am ajuns la unele concluzii surprinzătoare: nu există obiecte fantastice, orice obiect poate deveni fantastic dacă primește o adjectivare fantastică, oximoronică (piatră vorbitoare, cal zburător, oglindă gânditoare ș.a.). Teza de licență se intitula O teorie asupra fantasticului. Cu aplicații în proza lui Vasile Voiculescu. Pe teză, profesorul George Munteanu scrisese: În competiția cu autori de pe alte meridiane, lucrarea candidatului Lucian Strochi se impune cu dezinvoltură. La susținere, unul dintre profesori mi-a cerut să-i explic și lui fantasticul. Am făcut-o și el a respirat ușurat: „În sfârșit, am înțeles și eu despre ce e vorba!” Am primit nota maximă, cu felicitări. De altfel, am fost singura familie care am avut zece la licență, teza soției având ca titlu „Ecouri moderne ale tragediei antice grecești”, coordonatorul fiind profesorul Vicu Mândra. Am vrut să amplific ulterior teza și să o transform într-o lucrare de doctorat, dar, așa cum aminteai, nu te puteai înscrie la doctorat dacă nu aveai acordul B.O.B.-ului (Biroul Organizației de Bază) care nu îți putea fi dat dacă nu erai membru de partid. Așa că am amânat totul până după 1989. Nu au fost probleme deosebite, decât un examen „parțial” intitulat „Proza românească interbelică” și unde bibliografia era monstruoasă (apăruseră peste 3000 de scrieri în acea perioadă!) și o a doua problemă care a fost una… meteorologică. Trebuia să mă prezint la Iași pentru un examen, dar ninsoarea troienise drumul și nu puteam ajunge, deși plecasem din Piatra-Neamț pe la ora 6,00 și examenul era programat la ora 13,00. Drumul era „sugrumat” la Dulcești și la Podul Iloaiei. Dacă nu mă prezentam, pierdeam totul și trebuia să reiau toate etapele, de la început. Am ținut legătura telefonic cu Comisia și, înțelegând situația, universitarii m-au așteptat încă două ore. Le mulțumesc și acum! În fine, ultima emoție a fost susținerea (orală) a lucrării. Trebuia ca în 20 de minute să rezum o lucrare care avea aproape 800 de pagini! Am reușit și comisia s-a retras pentru deliberare (era să scriu eliberare). Au revenit și am fost declarat doctor. Am primit și o a doua diplomă, cu calificativul… A fost multă lume în amfiteatru, colegi, prieteni, profesori din 18 județe… Apoi a venit și validarea Comisiei de Acordare a Diplomelor Doctorale, președintele Comisiei fiind Academicianul Eugen Simion, Președintele Academiei. Am avut emoțiile firești ale unui om care își vede încununată a activitate de câțiva ani. Interesant a fost și faptul că doi profesori italieni, care participaseră la susținere, mi-au propus să-mi dau doctoratul și în Italia, la Bari. Erau încântați că în lucrare menționasem câțiva italieni, între care Dino Buzzati și Massimo Bontempelli… Aș vrea să mai adaug ceva. Deși aproape nu ne cunoșteam, profesorul universitar Constantin Dram s-a comportat admirabil, ca un adevărat prieten, însoțindu-mă prin labirintul sălilor, culoarelor, bibliotecilor, secretariatelor și amfiteatrelor, ajutându-mă să rezolv ușor anumite probleme administrative… Îi mulțumesc și lui, acum și aici… Au participat la susținere și toți colegii Directori din județele Iași, Botoșani, Suceava, Bacău și Vaslui, dintr-o solidaritate culturală, intelectuală care îi onorează. Cam asta a fost. Dar mai vreau să spun ceva. Antologia ta despre scriitorii vrânceni este o foarte bună teză de doctorat…