C.I.U: Sigur, ești la curent cu gesturile impardonabile ale Hertei Muller, care nu vrea să audă de România. Sunt încă mulți din Diaspora, care vor să uite de țara în care au învățat carte, în care s-au format. Este doar noncaracterul sau greața …metafizică a unora?

L.S: Aici cred că greșești. Fiecare își are țara sa, dacă o are. Unii cred că dacă înjură România sunt mai europeni, vor fi mai ușor acceptați de țările care îi găzduiesc. În realitate, pentru ele nu rămâi decât un străin, oricât de bine te-ai camufla prin limbă, studii, implicare socială, căsătorie, schimbare de cetățenie. Romanii știau ei ce știau când vorbeau de „genius loci” (spiritul locului). Dar, lucru tragic pentru ei, sunt și oameni care se nasc fără o Patrie. Cazul pe care l-ai evocat. În ceea ce mă privește, am fost întotdeauna, în străinătate, mândru că sunt român. Uneori asta chiar a fost un avantaj, de pildă în Armenia, unde în calitate de român am fost primit la Ecimiadzin, deși eram în pantaloni scurți (erau 43 de grade afară!). Fuseseră refuzați, din motive de ținută, americani, nemți, canadieni. Am aflat de ce am fost primiți cu atâta bunăvoință: catolicosul Ecimiadzinului și Patriarhul Armeniei, Vazken Balgian, era născut la București! Același lucru mi s-a întâmplat și în Gruzia, unde gruzinii nu au uitat că prima lor carte a fost tipărită că ajutor românesc, prin intermediul lui Antim Ivireanul și ipodiaconul Mihail Ștefan care ajunge la Tbilisi în 1699 și tipărește în tiparnița cu litere georgiene, primele cărți în această limbă. Iar un arab a vorbit despre România, pe aeroportul Șeremetievo, de parcă ar fi fost academicianul Virgil Cândea, vrâncean de-al tău și de-al meu, vorbind despre țara mea ca despre o mare putere culturală…

 C.I.U: Margueritte Yurcenar afirma că „Prietenii sunt ca stelele. Nu îi vezi mereu, dar știi că ei sunt acolo”. Cum stai la acest capitol?

 L.S: Am mulți prieteni, începând cu copilăria mea și până astăzi. M-am apropiat de oameni pentru că nu îmi place singurătatea. Am cultul prieteniei și nu mi-am pierdut prieteni decât prin moartea lor. Uneori nu îmi sun un prieten câteva luni poate, dar mă gândesc adesea la el și el la mine. Iar când ne sunăm, vorbim aproape o oră… Mă bucur de bucuriile lor, mă întristează necazurile lor. Uite, acum în pandemie, mă gândesc mereu la prietenii mei doctori. Sunt ostași pe linia I a frontului și tremur pentru ei, mă rog pentru ei. Am trecut acum câteva luni printr-o operație dificilă și prietenii mei s-au rugat pentru mine, au aprins lumânări sau chiar au ținut post negru. Mă bucură fiecare victorie profesională, literară sau umană a lor și ne simțim foarte bine când suntem împreună. Am prieteni, pe lângă doctori, scriitori, ingineri, juriști, funcționari, chiar oameni politici din diverse partide. Dar și țărani, muncitori, copii. De la toți am avut de învățat câte ceva. Pe toți i-am învățat câte ceva, direct sau prin scris.