C.I.U: Pentru unul dintre volumele tale, „Memoria fulgerului”, ai fost caracterizat ca fiind un scriitor care, chiar dacă nu prezintă adolescența în toată plenitudinea ei, în schimb ai surprins ca puțini alții începutul sentimentului erotic. În această fază, tânărul este ambiguu și predispus la reacții adolescentine exagerate pe toate planurile. Mai mult decât atât, în două dintre povestiri („Progerie” și „Vecinica”), naratorul are viziunea unei ore de iubire cât sfertul de veac, în care chipul iubitei a trecut de la adolescență până la bătrânețe și de aici la stadiul de schelet. Moartea, în întreg volumul, nu are măreție, nu este glorioasă, așa cum o prezintă alți scriitori. După mine, moartea, deși banală, până la urmă incumbă, totuși, în ea și măreție, dacă se produce în împrejurări deosebite și cu demnitate. După douăzeci de ani de la apariția volumului, pentru tine moartea rămâne tot atât de banală sau chiar mai banală? Nu s-au schimbat concepțiile tale în acest sens?

L.S: Cred că moartea trebuie tratată cu seriozitate, chiar cu bunăvoință. E o replică a vieții, așa cum o monedă are cap și pajură. O vreme, când eram copil, eram convins că oamenii sunt nemuritori, că atunci când obosesc, se odihnesc în coșciug; morții pe care îi priveam în copilărie era senini, zâmbitori, deloc încruntați. Am scris o piesă despre moarte și cred că acolo mi-am definit concepția despre iubire, viață și moarte. Un maramureșean vede în moarte „o vecină/ în grădină/ s-o inviți seara la cină”. Tot acolo, la Desești, am asistat la Certarea mortului, un spectacol uluitor. Mortul rămânea viu. Și dacii credeau că sunt nemuritori. De altfel, ce e altceva decât un somn? Sau comă? Și mai e ceva. Cred că trupul e muritor, efemer, degradabil, dar sufletul e nemuritor.

C.I.U: Când a fost întrebat ce-a făcut de n-a protestat atunci când a văzut nedreptățile din statul revoluționar francez, cetățeanul Sieyes, din Adunarea Națională de pe vremea lui Robespierre, a dat un răspuns halucinant: AM TRĂIT. Ce părere ai despre Sieyes, dar și despre noi, cei care, pe vremea comunismului, n-am ieșit în stradă, dar am protestat în felul nostru, făcându-ne meseria și aducând lumină în sufletul copiilor? Și dacă am fi ieșit, am fi rezolvat ceva? N-am fi fost „răsplătiți” doar cu gloanțe, cu pușcărie și cu pierderea tuturor drepturilor? Apoi, în democrația noastră originală, n-am fi primit de la stat și de la confrați doar „cinstirea” pe care o primește un adevărat revoluționar, Paul Goma?

L.S: E o problemă cu adevărat complicată. Cred că orice om, atunci când nu e de acord cu ceva, protestează. Am făcut-o și eu, ai făcut-o și tu. De pildă, nu am vrut să scriu cuvinte precum „tovarăș”, „comunist”, „partid”. Deși am publicat destul de mult, nu vei găsi nici măcar în textele din presă asemenea cuvinte. O singură dată, scriind despre un inginer, Mihai Neferu, un reportaj, acesta construia baraje, era constructor, secretarul de partid al ziarului „Steagul roșu” a adăugat, de la sine putere, în finalul articolului meu: „Acesta e Omul zilelor noastre. Comunistul.” Din această cauză, am întrerupt colaborarea cu ziarul, deși îmi plăcea să scriu, e drept, articole culturale. La o oră de învățământ politic, am pus următoarea întrebare: „De ce, dacă în întreaga lume s-a ieftinit cafeaua, la noi s-a scumpit?” Nu am mai fost invitat la asemenea „ședințe”. Altădată, întrebat fiind de ce port barbă, i-am răspuns domnului primar că sunt marxist și că, oricum, dacă mă rad, am impresia că obrazul meu ar arăta ca un fund de copil… El era proaspăt ras. Dar cred că fiecare dintre noi a făcut asemenea gesturi, spontan sau calculat. Am fost lăsat în pace, din două motive cred. Nu eram prea… agitat și nu aveam o funcție cât de cât importantă.