C.I.U: După cum se știe, fiecare scriitor are Golgota lui. Golgota lui Lucian Strochi?

 L.S: Golgota e un cuvânt prea încăpător. Înseamnă căpățână, craniu, loc al oaselor. „A-și duce Golgota” ar însemna „a-și duce crucea”. Crucea pe care mi-o duc e cea de scriitor. Dar o duc cu plăcere…

C.I.U: În literatura noastră de astăzi întâlnim panseuri de mahala, pline de vacarmul bășcălios, de banalități bâlbâite, în care trivialitatea ține locul gândirii profunde, iar pornografia face să roșească și hârtia, deși, după cum ne spuneau latinii, Epistola non erubescit… Aceasta să fie literatura viitorului?

L.S: Cineva spunea că „traducțiile nu fac o literatură”. Parafrazându-l pot spune: „Injuriile nu fac o literatură”. Creangă nu rămâne prin poveștile sale corosive, Rebreanu nu e un obsedat sexual, chiar dacă descrie violuri în capodopere, Eugen Barbu face din Groapa o mahala celestă, Florile de mucigai ale lui Arghezi sunt pline de gingășie, delicatețe, sensibilitate. Există desigur și filme pornografice, de exemplu, dar cred că oricine preferă să vadă capodoperele lui Visconti, Bergman, Forman, Tarkovski, Antonioni, Jean Renoir, Vajda, Liviu Ciulei, Bunuel, Abuladze, Mihalkov… Nu, categoric, nu aceasta e literatura viitorului. Încearcă să înjuri trivial în public. Vei fi privit poate o clipă cu uimire, lumea chiar va zâmbi, dar peste o clipă toți vor întoarce capul. Nu cred că arta trebuie să fie violentă. Nu-mi plac filmele de război, pentru că războiul e lucrul cel mai stupid pe care l-a inventat omul.

 C.I.U: Pe când lucra la Istoria sa, Călinescu, într-o scrisoare către prietenul său Al. Rosseti, îi amintea că literatura noastră e Mică, nu Minoră… După tine, cum este Literatura Română?

L.S: Literatura română e foarte tânără. Nu are decât vreo 200 de ani. Prin urmare e plină de posibilități și promisiuni. Uneori un scriitor mare poate face ca o literatură națională să fie mare. Să ne gândim la Ismail Kadare, la Leopold Sedar Sengor, la Luis Jorge Borges, la Gabriel Garcia Marquez, la Cinghiz Aitmatov, la Omar Pamuk, la Mario Vargas Llosa, la Rabindranath Tagore. Sunt scriitori care fac cât o întreagă literatură națională și fac neuitată pentru totdeauna țara și limba lor.

C.I.U: Pe vremuri, credeam că numai în Vrancea scriitorii sunt divizați în grupuri, grupulețe, găști și alte multiple forme de izolare sau de grupare. La Piatra Neamț, să înțeleg că este o „oază de lumină, prietenie și dragoste de breaslă”?… Unii, pe care i-ai ajutat, i-ai îndemnat în anumite împrejurări, spre binele lor profesional și artistic, ți-au întors acum spatele sau și mai rău? Exagerez eu sau poate fi chiar așa?

L.S: Exagerezi. Nu am ajutat pe nimeni, nu am făcut scriitor pe cineva. Dacă el a ajuns scriitor a fost pentru că era scriitor. Am scris despre confrații mei nemțeni, așa cum au scris și ei despre mine. Am avut și unele conflicte, aș spune inerente, dar nesemnificative, din punct de vedere al creației. Respect creația fiecărui scriitor, pot avea unele rezerve, poate firești, dar atât. Nu sunt un polemist, pentru că nu am timp de polemici. E destul loc sub soare pentru fiecare.