C.I.U: Este un Noroc sau un Blestem să fii român?

L.S: Suntem un popor care își vorbește propria limbă, cu un subsol bogat, cu un sol generos, cu sare, pâine și apă la discreție. Cu peisaje frumoase, cu legende, cu multe unicate. Suntem frumoși, deștepți, (nu o spun eu, o spun francezii care ne-au acordat un I.Q. de 118, unul dintre cele mai mari din Europa), cu o instrucție acceptabilă, cu legende, datini, obiceiuri adesea unice. Suntem aici de mai multe mii de ani, nu am suferit migrații, alții au venit peste noi. Nu am purtat războaie de cucerire, ne-am mulțumit cu puțin, suntem un popor curios, o insulă de latinitate într-o mare slavă, dar cu o religie diferită de cea a latinilor, ortodocși, nu catolici, vorbim aceeași limbă pe tot teritoriul țării (asta e adevărata unire!), limba e fonetică, nu etimologică, ceea ce este un avantaj, (limbile etimologice tind să devină fonetice). Deci e un noroc să te naști român, să fii român, să mori român. Dar prea ne vindem străinilor, prea nu avem încredere în noi, prea credem că alții sunt mai cu moț sau cu creastă, ne este parcă rușine să ne cerem drepturile, istorice sau nu, avem prea puțini oameni providențiali și, atunci când îi avem, îi denigrăm sau chiar îi ucidem. Nu suntem uniți în cuget și simțiri, fiecare trage în altă parte ca într-o cunoscută fabulă, iar când suntem în străinătate suntem dezbinați, certăreți, deloc uniți, nici chiar în biserică. Ne vindem prea ieftin sufletul și trupul, pământul și bogățiile, ne place să avem mereu un tătuc, fie că tătucul e turc, neamț, rus sau american. Avem suflet de slugă, îndrăznim mult prea puțin, suntem creștini și când nu trebuie. Suntem un popor binecuvântat și blestemat. Eu am ales să cred că am fost norocos că m-am născut român.

 C.I.U: Sigur este că, dacă te-aș ruga să vorbești despre tine, nu ai dori să ne spui multe lucruri despre cărțile tale, despre unele principii care-ți conduc viața… Și atunci trebuie să insist eu cu o întrebare mai directă: ce înseamnă pentru tine Prietenia, ce semnificație are Cuvântul dat, Onoarea, Profesionalismul în artă?

L.S: M-am născut în Ardeal, unde Cuvântul dat este mai valoros decât orice act notarial legal, ștampilat și parafat. A-ți respecta cuvântul dat este supremul respect pe care ți-l acorzi ție și pe care îl acorzi cuiva. Am greșit de vreo două ori în viață, când nu mi-am respectat cuvântul. Pentru că nu depindea totul doar de mine. Am învățat să promit numai lucruri care țin strict de mine. Mă respect și te respect. De aici începe Onoarea. Am încercat să nu cobor sub demnitatea mea de scriitor. Nu m-a văzut nimeni beat, sau într-o ipostază jenantă. N-am cerșit, n-am furat. Nu am înjurat. Tata a murit și nu m-a auzit vreodată înjurând, chiar dacă îmi mai dădeam peste deget cu un ciocan. Am încercat să-mi slujesc arta cu seriozitate. M-am documentat, am citit mult, am decantat ce am citit, iar acolo unde a fost cazul mi-am spus răspicat părerea. Se pare că asta le place oamenilor. Nu am făcut rău nimănui, decât în două situații: atunci când, făcând cuiva bine, îi faci altuia rău. Gândește-te la un concurs, la un examen. Uneori nu pot fi doi câștigători. A doua situație este atunci când este afectat un bine sau bun colectiv de către un individ. Atunci sunt tranșant. Evident, nu întotdeauna părerile mele contează, dar eu mi-am spus părerea.