C.I.U: Goethe ne-a informat (în felul său) că omului îi este interzisă ajungerea la Divinitate, dar i-a permis Creația. Cum a fost tratată această mare temă în arte, în general, în literatura ta, în special?

L.S: Eu cred că prin creație, scriitorul este egalul lui Dumnezeu. Diferența dintre scriitor și Creatorul suprem este una legată de timp: scriitorul e Dumnezeu doar atunci când scrie, Iar Dumnezeu e Dumnezeu tot timpul. Sau altfel spus, Dumnezeu ne scrie mereu: istoria, viața, destinul, visele. Pe de altă parte, eu nu știu nici măcar numele real al lui Dumnezeu, ca să mă pot adresa direct lui. El e definit perifrastic: Atoateștiutorul, Atoateziditorul. Evreii au cam 50 de asemenea apelative. Dumnezeu este infinit, în timp și spațiu. Eu sunt finit. Am câteva miliarde de sinapse, de conexiuni. Totuși, un număr finit. Și apoi cât orgoliu să am să pot crede că Dumnezeu mi se adresează mie, în limba mea? Poate că vorbește o limbă artificială. Poate că nici nu vorbește. A descoperit cândva cuvântul și a renunțat ulterior la el. Cuvântul e imperfect, ezitant, are conotative. Limba lui Dumnezeu ar trebui să fie una doar a denotativelor. Cred că există forțe care ne-au generat, forțe care acționează asupra Universului, care cosmicizează haosul, care acționează direct sau indirect asupra noastră. Prin influențe exterioare, dar și prin genele ADN-ului. Recunosc că nu îmi mai pun problema raporturilor mele cu Dumnezeu. Îl respect, îi respect pe cei care cred cu fervoare în el, accept orice Dumnezeu, dar nu cred că pot dialoga cu El. E o lipsă asumată… Nu sunt ateu, dar nu pot spune că mă tutuiesc cu Dumnezeu, nici că îi fac concurență, că îl sfidez, că îl aplaud.

 C.I.U: Atunci când ți-a reușit o inițiativă, o carte, o expresie, crezi că tu ai avut rolul principal sau ai fost doar un martor căruia i s-a transmis ceva și el a transcris? O să reușim vreodată să elucidăm acel Mare Mister al Creației? Sau nu mai are niciun rost elucidarea?

L.S: Așa cum un spectacol teatral e o sumă de trădări sublime, cred că o operă reușită e suma unor factori de cele mai multe ori conjuncturali, dar obligatorii. Trebuie să ai întâi ideea, străfulgerarea, apoi puterea de a o pune în practică, în operă, în pagină, actul critic, cel care îți permite o autoevaluare, curajul de a te prezenta cu acea operă în fața celorlalți oameni, puterea de a rezista laudelor și injuriilor, credința că oricum opera ta este una imperfectă, care poate fi depășită, poate chiar de tine. Pe de altă parte, trebuie să ai puterea să înțelegi că opera ta este doar într-o mică măsură originală. Un singur exemplu: un scriitor folosește cuvintele unei limbi. Nu inventează el de fiecare dată o limbă, un limbaj. Desigur, opera este un unicat, dar poți cere pentru ea patent de invenție? Dacă ai scris un rând, poți avea certitudinea că cineva în lume, acum sau altădată a scris exact acel rând. Am scris odată o poezie în care aveam o rimă pe care o consideram rară: aiurea/ Paciurea. Peste vreo doi ani am văzut că altcineva, poetul Virgil Teodorescu o folosise și el, într-o altă poezie evident. Am fost tulburat, furios, am renunțat la acea poezie. Apoi am revenit: nu poți controla totul, nu poți fi original sută la sută. Numai nebunii se consideră originali absoluți. Suntem robii unei culturi universale. Cred că sunt principalul creator al operei mele. Dar am luciditatea să consider că nu sunt singurul ei creator.