C.I.U: Asistăm, în ultimul timp, la o „adevărată Hiroșimă” a valorilor naționale. Când este vorba despre Eminescu și „Miorița”, cei doi „poli absoluți” ai spiritului românesc, observ că au devenit simple obiecte de negare în vorbele și scrierile unor falși intelectuali de la radio, de la TV sau de la parlament. Se mai poate face, totuși, ceva?

L.S: Un prim răspuns vine din înțelepciunea poporului nostru: „Nu dai cu pietre decât în pomul care are roade.” Mulți cred că dacă coboară pe cineva, se înalță ei. Așa, ca într-o balanță, cumpănă, balansoar. Desigur unii o fac conștienți de valoarea reală a lui Eminescu. Dar e interesant să-l considerăm nebun genial, sifilitic, naționalist, xenofob, legionar, tradiționalist, idealist, antirus, antisemit, antiliberal, adulterin, cu o operă neterminată și nu prea mare ca dimensiuni. Alții, dimpotrivă îl consideră tiranul literaturii române, faptul că umbra sa a distrus alte posibile genii, care nu au avut acces la soarele raționalității și nu s-au putut dezvolta. Ba chiar că a compus versuri șchioape, că a fost un plagiator, îndeosebi din literatura germană. Câte și mai câte. Despre Miorița s-a spus că e o creație defetistă, care cultivă o filozofie a resemnării, că e o creație cam naivă, greu de încadrat într-o specie. Ba că a fost mutilată de Alecsandri, care a corectat-o nepermis de mult. Miorița jignește imaginea noastră de români, în ea noi nefiind altceva decât un neam migrator, de transhumanți, de ciobani, fără prea multă carte, violent, chiar ucigaș. Sunt desigur negațiile unor oameni fără țară, fără limbă și fără Dumnezeu, orbi și surzi, incapabili să vadă și să prețuiască frumosul în stare pură, înălțimea unei idei. Eminescu trebuie coborât de pe soclu, el trebuie să devină uman – spun cei mai perfizi. Nu poți iubi o statuie. Dar Eminescu este și statuie și om mai viu decât ei. Nu, nu se poate face nimic. Respectivii intelectuali se vestejesc singuri, dacă nu li se dă apă (eventual la moară).

C.I.U: Trăim, se vede cu ochiul liber, într-o epocă „subombilicală” sau epoca „sconcs” a culturii, a civilizației… Am ajuns, deși nu credeam să am această neșansă, la ceea ce Eminescu a numit epoca „pornocrată” (termen folosit – după câte știu – doar de el)….Vezi vreo ieșire din acest labirint al mizeriei morale și culturale, situație în care nu se află numai România?

L.S: Fiecare epocă își cunoaște nevoile, visele, aspirațiile, obsesiile. E clar că violența a crescut mult în lume, inclusiv violența sexuală. Imaginile sunt acum mai crude, prea explicite, alungând frumusețea unei relații intime în doi. În numele democrației și al libertății se militează pentru libertatea opțiunii, pentru legalizarea cuplurilor de homosexuali, asistăm chiar la marșuri de protest (????). Dar tot societatea și natura reglează aberațiile. Când două femei care se „iubesc” vor da naștere unui copil pe cale naturală, când din relația dintre doi bărbați va naște unul, atunci da, vom avea motive de îngrijorare. Am văzut, în Olanda, o piatră de mormânt, ridicată de o asociație a homosexualilor și lesbienelor în „cinstea” unui tânăr executat acum câteva secole pentru aberații sexuale. Altădată se putea. Acum legile sunt din ce în ce mai blânde și, așa cum glumea cineva, mă tem de ziua în care aberația va deveni obligatorie. Dar, stai liniștit, dragul meu, vor mai fi în lumea asta, din miliardele de bărbați și femei, și unii care vor iubi, cu patimă, cu tandrețe, cu poezie, sexul opus. Chiar dacă, tot cum gândea cineva, un film în care El o iubește pe Ea, poate fi considerat un film istoric.

C.I.U: Dacă n-ai fi făcut Filologia, ce altceva crezi că ți s-ar fi potrivit?

L.S: Aș fi vrut să fiu chimist, medic, biolog, preot. În această ordine… Chimia este iubita mea secretă, împreună cu toate rubedeniile ei, inclusiv mineralogia și cristalografia. În altă existență am fost alchimist. Ca medic aș fi vrut să fiu un bun chirurg, să corectez natura acolo unde ea mai greșește. Ca biolog aș avea toată natura sub observație directă: animale, plante, tot ce mișcă, simte, trăiește. Ca preot, aș încerca să vindec sufletele rănite. Pentru că, deși nemuritor, sufletul poate fi rănit.