C.I.U: Știind ce spunea Miron Costin despre originea noastră din tâlharii de la Roma, îmi place când văd câte o carte cu titlul „Noi nu suntem urmașii Romei”, scrisă în SUA de către doctorul Gh. Budeanu. Autorul dezvoltă ideea că procesul ar fi invers… Crezi în asemenea teorii?

 L.S: Orice teorie trebuie respectată, examinată, discutată. Dar cred că trebuie păstrat un echilibru. Nici să credem că Dumnezeu s-a născut român și că vorbește fluent limba noastră, nici că Adam și Eva sunt protoromâni. Dar am fost dintotdeauna pe acest pământ de când e lumea lume și omul om. Că ne-am numit români, că am fost ființe celeste sau tâlhari, că ne-au învățat unii, că i-am învățat pe alții, astea sunt alte probleme. Dar ce zici de Aethicus Donares? El, pelasco-geto-dacul, adică strămoșul meu, a plecat haihui prin lume în 461 descoperind America și făcând primul înconjur al pământului, cu mai mult de o mie de ani înaintea lui Columb și a lui Magellan, reîntorcându-se la Histria în 465… Dacă e adevărat, e fabulos, dacă nu, Cosmografia lui este un vis frumos, dar și Biblia noastră, deschisă la capitolul Exodul… Mi-e greu să-mi imaginez lumea fără români, am văzut documentar american pe această temă, după cum îmi e greu să-mi imaginez această lume fără italieni, de exemplu…

C.I.U: Ai putea comenta o temă care frământă pe toți intelectualii: raportul dintre Om și Eternitate?

L.S: Exagerezi, pe unii intelectuali nu îi interesează nici ziua de ieri sau de mâine. Ei își trăiesc clipa acum. Scriam undeva că suntem media dintre steaua de mare și steaua galactică. Deci, o stea. Avem certitudinea tiparului dat de steaua de mare, structura de cinci, un braț s-a modificat în timp și a devenit cap, dar probabil vom reveni în timp la starea inițială și avem nostalgia stelei galactice. De aici și ideea de eternitate și de infinit. Suntem o eternitate întrupchipată într-o haină umană, efemeră. Te întreb: ai văzut pe cineva murind cu adevărat? Ce, Eminescu, pe care l-am evocat atâta, e mort? Are doar 170 de ani, iar verbul lui e mai viu ca oricând. Sau să cred că Labiș a murit călcat de un tramvai. Sau Blaga. Sau Nichita Stănescu, la care am fost ieri în vizită și mi-a arătat „daimonul” lui? Cât e de viu Sabin Bălașa! Cât de frumos zboară Aurel Vlaicu! Cât de uluitor cântă George Enescu. Regina Maria a fost amendată pentru că a vizitat și încurajat câțiva bolnavi de corona virus. Iorga scrie retras în carantină o Istorie Universală a Neamului Omenesc. Avram Iancu adună și acum, oricând, o sută de mii de oameni în aer liber. Toma Caragiu ne învăță cum să împodobim și să despodobim bradul. Iar Ștefan cel Mare a decretat stare de necesitate la Suceava. Despre ce Eternitate să vorbim? Poate scrie acum sau cândva versuri eterne ca acestea: „Un cer de stele dedesubt/ Deasupra-i cer cu stele/ Părea un fulger ne-ntrerupt/ Rătăcitor prin ele”? Încearcă să-ți imaginezi un fulger neîntrerupt și îți voi săruta mana: ai cunoscut eternitatea…

C.I.U: Rănind scoica, o forțăm să se vindece creând Perla….Așadar, suferința are ca rezultantă Creația. E adevărată această veche teorie? N-au fost și creatori valoroși chiar dacă n-au suferit, chiar dacă au fost fericiți în timpul vieții? Un Alecsandri, spre exemplu….

 L.S: Alecsandri nu a fost mereu „veselul Alecsandri”. Viața sa contrazice sintagma. Nu era doar un boiernaș de țară, care privea natura de la căminul luminat de flăcări domoale, își mângâia pisica și scria pasteluri. Viața lui e zbuciumată, fascinantă. Dar pentru că aveam nevoie de un poet luminos, solar, l-am ales pe Alecsandri. Au fost și creatori cu o bună stare materială, dar nu cred că au fost foarte fericiți. Să ne gândim de pildă la Lev Tolstoi. Avea de toate și totuși e un martir al suferinței umane. Alexandru Macedonski? A fost el un nefericit. Ion Pillat? Chiar nu văd niciun „fericit” printre cei cu „dare de mână”…