C.I.U: Manuscrisele de sertar… Ai văzut la cei din jur, tu ai avut?

L.S: Aici trebuie să separăm apele. Au fost manuscrise de sertar, opere nepublicate ale unor scriitori „cu probleme”, care trebuiau reabilitați (de cine, de ce, pentru ce?), manuscrise confiscate de către Securitate, manuscrise postume. Dar ele sunt foarte puține, nu așa cum se credea, imediat după 1989. Nu, nu a apărut o literatură subterană cum se credea, cum se spera, cum ar fi fost poate normal. Există însă o literatură de sertar a fiecărui scriitor. E literatura aflată în diferite faze de execuție. Eu am cel puțin zece asemenea cărți în devenire, realizate în proporție de 20-70 la sută. Nu am văzut asemenea manuscrise în jur. Proiecte, da, sute. Dar rămase în stadiul de proiect. Cărți visate, nu și realizate.

C.I.U: Uniunea Scriitorilor din România…Organizația în sine, dar și membrii ei, ar trebui să-și mai schimbe forma sau concepțiile?

L.S: Categoric, da. Nu trebuie să fie o organizație piramidală, gândită feudal. Eu văd Uniunea ca o asociație între egali. Să iau un exemplu. Ce înseamnă reviste de cultură agreate de Uniunea Scriitorilor? Cine acreditează? Cine agreează? Pe ce criterii? Mă roagă cei despre care scriu să public cronica într-o revistă agreată, altfel „nu se pune”. Deci eu nu mai sunt eu, el nu mai e el. Asachi, revista pe care o conduc, are o vechime de peste 130 de ani. Cine să o mai acrediteze? Și de ce? Ateneu, o revistă de mare prestigiu, care a format un nucleu important de scriitori băcăuani și nu numai, nu e acreditat. Plumb, revistă mult mai tânără, da. Contează ce se scrie sau unde se scrie? Apoi alegerile de noi membri. Criteriile sunt aleatorii, de multe ori nu se respectă, validarea depinde de un grup restrâns de semizei. Și ne mirăm că uniunea e părăsită chiar de un fost președinte al ei, Eugen Uricaru? Sunt multe de spus, dar cred că ne-ar trebui poate zeci de pagini doar să le aducem în discuție. Să ne înțelegem: nu am cerut nimic de la Uniune, nici pensie, nici locuri de parcare, nici locuri de odihnă în nu știu ce oază de cultură. Prin urmare, pot vorbi liber fără să fiu acuzat că am vreun interes ascuns… Și mai e ceva: eu sunt membru al mai multor Uniuni de creație. Pensia (acei 50 la sută) o primesc de la o singură uniune, deși eu cotizez la toate. Am întrebat pe cineva, becher mare, „nu spui cine”, dacă nu ar trebui ca în asemenea cazuri să beneficiezi de un procent de 25, de 15 la sută de la fiecare Uniune la care ești membru. Mi-a răspuns: „Să fim mulțumiți că primim și această pensie…” Becherul era și parlamentar, așa că nu avea probleme financiare, să ne înțelegem.

C.I.U: Ce poți spune despre romancierul Lucian Strochi? Primul roman scris, ultimul roman lansat acum vreo zece ani…

L.S: Uneori asemenea întrebări mă amuză. E ca și cum m-ai întreba cum stai cu splina? Dar cu colecistul? Un scriitor scrie și atât. Important e să scrie. Un volum de versuri poți să-l realizezi și într-o jumătate de an, un roman poate să aibă o gestație de câțiva ani. Am în lucru vreo cinci romane, unul sper să fie gata până pe 23 iulie, e vorba de Donatorii de suflete, altul, Rezervația, mai poate aștepta, dar e realizat în proporție de 60 la sută; Vopsitorul de poduri are gata scheletul, știu cum va arăta fiecare pagină, dar nu am scris la el decât vreo 20 de pagini. Un poem este o statuie în mărime naturală; un roman este o catedrală. Deși scriu relativ ușor, până la zece pagini pe zi, elaborez mai greu o lucrare de proporții. Trebuie să o am în cap în întregime și de aceea o gândesc luni de zile, o întorc pe toate fețele, mă documentez, verific, recitesc, rescriu.