C.I.U: Te regăsești, de obicei, în cele spuse sau scrise despre tine și despre cărțile tale?

 L.S: Da. Cronicile coincid de multe ori cu ce cred eu despre cartea respectivă. Deși uneori am surpriza ca un critic să observe lucruri pe care eu nu le-am remarcat sau nu mă gândisem. Așa a fost cu cronicile lui Laurențiu Ulici, Ioanid Romanescu, Vasile Spiridon, Ioan Dănilă, Constantin Dram, Alexandru Dan Condeescu, Valentin F. Mihăescu, Mircea Dinutz, Cristian Livescu, Al. I. Brumaru … Despre mine ca persoană s-a scris mai puțin, a făcut-o inspirat Constantin Tomșa în monografia sa despre mine, au mai fost unele aprecieri, dar în general s-a vorbit despre operă…

C.I.U: Știu că la facultate ai avut colegi talentați. Care este statutul lor astăzi?

L.S: Din păcate, nu mai știu mare lucru despre colegii mei. Și așa cum spuneam, mare parte dintre ei sunt morți. Unii, supraviețuitorii, sunt cercetători, profesori universitari, ziariști. Dar pentru că nu știu prea multe detalii exacte despre ei, nu vreau să mă pronunț.

C.I.U. Gândindu-te la activitatea literară pe care ai avut-o, o ai, și la ceilalți colegi, crezi că soarta ți-a fost favorabilă? Întotdeauna?

 L.S: Nu m-am gândit niciodată la asta. Am scris ce am vrut, am publicat cărțile fără mari probleme, deci, din acest punct de vedere, soarta mi-a fost favorabilă. Poate a fost o șansă pentru mine faptul că trăiesc în provincie. Am avut mai mult timp. Să câștigi două ore pe zi, în fața unui bucureștean, e ceva… Și mai e ceva: unii dintre colegii mei sunt acum într-o lume mai bună. Toți, dar absolut toți aveam multe proiecte, enorm de multe lucruri de spus. Mircea Scarlat, Mircea Nedelciu, Artur Bădița, Constantin Stan, Gheorghe Crăciun, Ioan Flora, Gheorghe Ene, Gheorghe Iova, Daniela Caurea, Sorin Preda – ca să evoc doar câteva nume – puteau scrie câteva rafturi de bibliotecă. Asta ținând cont de cât au scris deja…