C.I.U: Unii care nu știu să scrie afirmă (în apărarea neputinței lor) că a scrie mult înseamnă grafomanie… Se confundă adesea termenii prolificitate cu grafomania. Ai putea să le recomanzi ceva celor care, neavând operă, se ocupă cu denigrarea?

L.S: E drept că există un dicton latin care spune non multa, sed multum. Prin urmare cantitatea nu ține loc de calitate. Totuși nu pot să-mi imaginez un Hugo, un Goethe, un Dostoievski, un Balzac cu o operă restrânsă la 2-3 volume. Se spune că din Balzac rămân viabile cam șapte romane din cele peste o sută, iar din Flaubert cam tot atâtea. Se poate. Dar valoarea nu ține cont de dimensiunile comensurabile. Sunt scriitori care au rămas în literatură, în conștiința oamenilor scriind o singură carte. Alții rămân prin integralitatea operei lor. Să ne gândim la Jules Verne, la Mihail Sadoveanu. Sadoveanu ar fi rămas în literatură scriind doar Baltagul. Sau Frații Jderi. Dar a scris și Creanga de aur. Și Dumbrava minunată. Și atâtea alte pagini antologice. Eu cred că fiecare trebuie să-și plivească propria grădină. Cine seamănă vânt, nu culege nimic. Nici măcar furtună…

C.I.U: Ti-am observat adesea dăruirea cu care participi atât la bucuriile, cât și la durerile oamenilor. Această atitudine este un dar de la Dumnezeu sau Înțelepciune?

L.S: Nu știu, sincer. Mă bucur de fiecare biruință umană, fie că este a mea sau a altora. Dacă tu scrii o carte mare, e și bucuria și mândria mea. După cum mă întristează orice eșec al cuiva. Când îmi moare un prieten, nu știu cum să mă comport. Refuz să cred că a murit. Aș vrea să nu mă duc să-i aduc un ultim omagiu. Aș vrea să-l am în minte, așa cum era în timpul vieții. Nu știu dacă asta e înțelepciune. Refuz să cred că oamenii pot muri, că mor. Dacă va fi să mor, aș vrea ca totul să se petreacă fulgerător, să nu am timp să mă răzgândesc. Dumnezeu nu face daruri. Ne lasă să alegem noi. Ne dăruiește lumii ca oameni liberi. Bucurându-mă de bucuriile tale, și de bucuriile mele mă bucur de două ori. Jean Giono are un roman cu un titlu superb Que ma joie demeure (Să-mi rămână bucuria…) Asta e: să-ți rămână bucuria – asta e esența vieții. Să-ți trăiască și să-ți cânte pasărea fericirii. Dar cum ar fi să mă întristez de bucuria sau victoria cuiva? E ceva ce nu pot înțelege. Dacă aș fi într-un concurs și aș ieși pe locul doi, m-aș strădui ca data viitoare să fiu eu cel mai bun. Și aș felicita călduros, sincer, învingătorul. Poate și pentru că el, învingătorul, mi-a arătat limitele.

C.I.U: Citind cărțile tale, în care aduci multe noutăți, în care experimentezi unele metode noi de creație, n-am întâlnit totuși experimente literare de genul romanului „Femeia în roșu”, scris, ca să zicem așa, la trei mâini de Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș. Ești de acord, în general, cu modernul în artă, dar despre acest caz (după mine este chiar un caz) ce ai putea afirma?

L.S: Se poate cânta la pian și cu trei perechi de mâini. Întrebarea e: se cântă mai bine? Se poate scrie orice, oricând, oricum. Romanul e o specie proteică. Poate fi picaresc, realist, total, inițiatic, ezoteric, oniric, cu cheie, polițist, fantastic, miraculos, gotic, negru, poematic, baladesc, fluviu, istoric, simbolic, parabolic, în versuri, poate fi epistolar, poate lua forma unui jurnal. Este o specie haplologică, putând înghiți versuri, nuvele, schițe, chiar piese de teatru. Un șarpe poate înghiți un bou, poate lua la un moment dat forma boului, dar în final rămâne tot șarpe. Țin minte o întâmplare cu Călinescu: a fost invitat să se alăture colectivului care elabora Istoria literaturii române (Editura Academiei). A adus un elogiu geniului colectiv, susținând că mai multe capete gândesc mai bine decât unul singur și fiind sigur că opera colectivă va fi mai bună decât Istoria sa din 1941 pe care o scrisese singur. Era o ironie, știa bine că Istoria literaturii de la origini până în prezent nu poate fi depășită de o operă colectivă… Brontozaurii au două capete, dar nu gândesc mai bine decât omul. Nu cred că în artă individualitatea poate să dispară sau să fie inferioară operei colective.

C.I.U: Ce crezi despre tânăra generație de scriitori? Va duce ea, generația aceasta, literatura noastră spre culmi? Se profilează un alt Eminescu, alt Caragiale, alt Creangă etc.?

L.S: Categoric, nu. Dincolo de genialitatea lor, scriitorii amintiți de tine se circumscriu totuși unei perioade pe care, din comoditate, o numim Epoca marilor clasici. Dar să fim optimiști. Oricând se pot naște și apoi impune scriitori care să împrumute unei epoci numele lor.