C.I.U: Văd tot mai des împărțirea scriitorilor pe…căprării, pe generații, pe găști, pe triburi…. Oare trebuie să ai o vârstă anume, niște prieteni anume ca să străbați cu bine acest labirint numit literatură? Doar spiritul de gașcă să aducă valoarea? Și dacă talentul îți lipsește cu desăvârșire, cine „toarnă” valoare în tot ce face scriitorul din gașca sau generația x sau y?

L.S: E un instinct de apărare, un instinct gregar. Ești mai apărat în turmă decât dacă ești singur. Cel puțin așa cred unii. Laudă-mă și te voi lăuda. Premiază-mă și te voi premia. Apără-mă și te voi apăra. Oamenii puternici nu au nevoie de colective. Ei sunt puternici și măreți în singurătatea și unicitatea lor. Îi apără opera, prestigiul consolidat în timp, valoarea incontestabilă. Repet, actul de creație este unul strict individual. A fi într-o gașcă înseamnă să fii puternic numai în acea gașcă. A împărți scriitorii pe criterii discutabile e un lucru steril, inutil, derutant, ridicol chiar. E lucrul pe care i-l imputam cel mai mult lui Laurențiu Ulici, un om de o inteligență rară și de o cultură pe măsură. El zâmbea: „Crezi că crede cineva în aceste clasificări?” A fi pe „lista” cuiva, a unui critic reputat nu este automat un certificat de valoare.

C.I.U: Disidenții sunt respectați sau, mai precis, merită respect pentru lupta lor (dacă a fost) contra comunismului absurd în care au trăit? L.S: E aici o întreagă discuție. Care dizidenți? Unii din străinătate puteau fi dizidenți. În țară ai fi fost imediat arestat. Puteai face dizidență doar dacă aveai „spatele” asigurat și atunci nu mai e vorba de dizidență. De fapt ce e dizidența? Dacă este opoziția fără de un regim totalitar, absurd, atunci pot spune că aproape orice scriitor este un dizident. Orice intelectual este un suspect. Până în 1989 nu am avut în România o dizidență adevărată, clară, dinamică, puternică. Nu am avut o Solidaritate, o Revoluție anti bolșevică sau anticomunistă. Unii aveau o „chartă”, alții, adică noi, o „scrisoare a celor șase”. Suntem un popor blând, neconflictual, răbdător. Mămăliga fierbe greu și explodează și mai greu. A existat o dizidență mută, reală, a multor intelectuali, care au încercat să lupte cu sistemul, prin operă. S-a scris mai mult printre rânduri, decât rânduri. Dar dizidența implică și riscuri. Cred că toți scriitorii români au fost la un moment dat dizidenți. Refuzau realitatea cosmetizată, personajele pozitive, feți-frumoșii din fabrici și uzine, colectiviștii harnici, stahanoviștii, conflictul dintre bine și mai bine. Se refugiau în literatură SF, în basme, în parabole, în scrieri dedicate altor perioade decât cea prezentă. Să luăm cu caz, Petre Dumitriu. A scris Pasărea furtunii, Drum fără pulbere, Cronică de familie. Cronică de familie a rămas, celelalte au fost topite de timpul necruțător. Marin Preda a scris Desfășurarea, Ana Roșculeț, Risipitorii. Dar a scris și Moromeții, Intrusul și Cel mai iubit dintre pământeni, cărți fundamentale care rămân înfipte adânc în conștiința noastră. Îl consider pe Nicolae Labiș un mare disident, chiar dacă a scris aparent și versuri partinice. Și mai e ceva: de mulți dizidenți am aflat abia după Revoluție. Unii dintre ei nu au fost dizidenți, alții au fost, dar discursul lor a fost înăbușit, alții au dispărut pur și simplu, fizic sau moral. După revoluție s-a aflat mai multe despre deținuții politici, despre revolta armată din munți, despre viața și opera unor scriitori care au fost cu greu grațiați sau chiar reabilitați abia după 1964. După 1989 s-a aflat de opera lui Radu Gyr, de exemplu. De Mircea Vulcănescu. De Mircea Eliade. De Nichifor Crainic. De Vintilă Horia. De Constantin Virgil Gheorghiu.