C.I. U: Sunt scriitori care, printr-o întâmplare sau prin talantul dăruit de Dumnezeu, au, la un moment dat, un succes fulminant… Din această împrejurare, trag concluzia că ar putea să concureze Divinitatea, ei închipuindu-și că au creat deja „lumi paralele”. Este prea mult orgoliu în acest caz sau – pur și simplu – doar lipsa măsurii omului?

L.S: În momentul când ți se închină Ode, poți crede că ești zeu. Dar, oricum, un scriitor nu trebuie să fie robul unei singure cărți. Un exemplu: Eugen Barbu era celebru prin Groapa. A scris și cărți de o valoare aproximativă, gen Șoseaua Nordului sau Facerea lumii, chiar Unsprezece. Dar tot el a scris Principele, Săptămâna nebunilor, cărți mari, modele ale genului. Cu trei cărți mari, rămâi sigur în literatură. Nu știu la cine anume te gândești, poți rămâne uneori în conștiința colectivă cu o singură carte, dar e riscant, dacă nu ești Mateiu Caragiale și nu ai scris Craii de Curte Veche. Printr-o întâmplare e mai greu să ai un succes fulminant. Trebuie să i se adauge și talentul și un orizont de așteptare și un grup țintă și o foame de eveniment. Am mai spus-o: când scrii te poți considera Demiurg, Creator, dar când ai pus jos pana trebuie să intri în cochilia ta de umilință. Zaharia Stancu se credea unic pentru că scrisese Desculț. Umbla cu sandale de aur prin lume. Dar cred că Pădurea nebună, Jocul cu moartea, Ce mult te-am iubit și chiar Șatra sunt cărți mult mai tulburătoare. Consider însă că un scriitor, chiar dacă acceptă succesul fulminant, rămâne conștient de valoarea reală a operei sale. Dar un scriitor rămâne și un mare copil, căruia îi place să fie râzgâiat, să se joace.

C.I.U: Valentin F. Mihăescu afirma despre romanul „Cicatricea” că ești un „maestru al unei ars combinatoria”, iar textele sunt „derutante”. După mine, această caracterizare se potrivește la toate cărțile tale de proză… Are dreptate criticul, am dreptate și eu?

 L.S: Nu știu. Până la un punct orice scriere e derutantă, sfidează bunul simț comod, căldicel. Orice operă este singulară, unică, irepetabilă. Cicatricea nu seamănă cu Gambit, Gambit nu seamănă cu Emisferele de Brandenburg, Emisferele de Brandenburg nu seamănă cu Funia de nisip, Funia de nisip nu seamănă cu niciuna dintre povestirile mele, care nici ele nu seamănă între ele. Și totuși, toate sunt scrise de aceeași minte, de aceeași inimă și de aceeași mână. Le unește ceva secret, poate o conștiință a scrisului, un suflu egal, un același ritm interior, chiar dacă textele par (și sunt!) derutante.

C.I.U. Sunt sigur că toți aceia care te cunosc bine, știu că ești omul armoniei, al unui duel fără săbii, de idei, iar în ceea ce privește critica pe care o practici, nu-i folosești deloc acele „instrumente fioroase”, cum se spune… Din contra, ești într-o relație de tandrețe cu textul, pe care-l mângâi – dacă-i delicat – ca pe o femeie… Mă poți contrazice?

L.S: Dacă e așa cum spui, că sunt omul armoniei, ar trebui să fiu sincer îngrijorat. Înseamnă că am ajuns în Nirvana. Noroc că te contrazici imediat și vorbești imediat de „un duel fără săbii, de idei”. Și nu ar trebui să fim așa, în calitate de intelectuali? Îmi place un termen francez „la querelle” pe care noi l-am traduce cam grosier prin „ceartă”. Da, dar e vorba de o ceartă de idei, dintre principii, o „ceartă academică” în care erau protagoniști Boileau și Charles Perrault, o ceartă între antici (clasici) și moderni. Respect textul, îl accept sau îl resping, dar nu mă interesează autorul, mai exact în ce relații sunt eu cu autorul respectiv. Ce vină are autorul care e prieten cu mine și scrie un text valoros? Ce să fac? Cum să-l „critic”? Da, iubesc poezia, proza, teatrul, eseul de parcă ar fi al meu, chiar dacă e al altuia. E un păcat? Desigur, uneori poți fi dezamăgit de un text sau altul, de un tablou sau altul. Poți discuta cu autorul. Poate ai tu dreptate, poate că nu, ți-a scăpat ceva. Nimeni nu e infailibil. Sau se pot găsi formule elegante de a amenda o operă. Se poate duela, dacă e cazul și cu floreta și cu ciomagul. Și mai e ceva. Autorul unui text, al unui tablou a muncit cinstit în realizarea actului său artistic. Nu-l poți desființa, chiar dacă produsul finit nu e o reușită. Nu e moral.