C.I.U: S-a făcut adesea apropierea între Noica și Eminescu. Așa cum și în Germania s-a făcut între Heidegger și Hölderlin. Oare nu se întâmplă în România ceea ce s-a întâmplat în Germania, acolo unde Heidegger afirma, despre Hölderlin, că germanii nu sunt pregătiți să-l înțeleagă pe marele poet-gânditor? Românii sunt pregătiți să-și înțeleagă „miracolul românesc”, „omul deplin al culturii române”(Eminescu)?

L.S: Da. Orice generație e pregătită să ia contact cu „omul deplin al culturii române”. Eminescu, precum și alte genii, are o structură poliedrică, deci multe fețe, fațete. Evident, fiecare dintre noi îl vom recepta pe Eminescu într-un anume fel, convenabil nouă. Uneori el va fi valorificat de anumite grupuri de interese. Eminescu e o autoritate supremă, poetul nostru național și, în lipsă de alte argumente, te poți sprijini pe un vers sau altul din opera poetului. Eminescu va fi un poet cosmic, terestru, misogin, afemeiat, legionar, ateu, religios, naționalist, xenofob, mason, clasic, romantic, impresionist, expresionist, germanofil, anglofil, francofil, metafizic, astrofizic, fizician genial, matematician de excepție, istoric. Poate fi orice, în funcție de interesele de moment ale cuiva. Un geniu suportă orice. Deci românii sunt pregătiți oricând să-și înțeleagă miracolul. Atâta doar că trebuie să fie conștienți că vor înțelege un miracol parțial.

C.I.U: Dacă Reiner Maria Rilke propaga ideea că suferința poate să ne dea energii nebănuite, care să ne ducă spre autodepășire în orice domeniu, pentru alți oameni, de obicei pentru oamenii comuni, suferința ne poate îndrepta spre credință… Ești de acord cu aceste energii teribile venite dinspre suferință? Și dacă nu suferim, nu mai avem energii? Cei care „crapă”(nu-i un cuvânt prea academic) de sănătate, nu au energii „nebănuite”?

L.S: Literatura, arta în general se bazează pe tensiune, adică pe diferență de potențial. E vorba deci de energii cinetice, de transfer. Suferința ne îndreaptă, fie spre credință, fie spre arte, științe. Cel care suferă poate iubi sau poate urî. Suferința nu e legată doar de starea de sănătate sau de starea materială. Există o suferință superioară, acel „mal du siècle”, „weltschmerz”, „lacrima rerum” sau „patos” (în sens etimologic). Celelalte suferințe, cum ar fi cea fizică, interesează mai puțin. Cel care „crapă de sănătate” are energii de echilibru, potențiale, statice. Artistul se vindecă de suferință prin suferință, creează. Până la un punct e scoica cu un fir de nisip strecurat în valve și care va da perla. Suferința disciplinează, concentrează, e centripetă. Dar tot ea înseamnă vibrație care devine ritm. Iar ritmul e esența artei.