C.I.U: Există, oare, vreo perioadă a vieții tale, pe care ai dori s-o ștergi din biografie?

 L.S: Nu. Desigur, mi-aș dori eliminați timpii morți datorați bolilor, unui anume fel de a fi al meu, hai să-i spunem chiar „oblomovism”. Mi-aș fi dorit mai multe momente astrale, mai multe opere. Dar nu mi-aș dori să-mi șterg din biografie o anumită perioadă a vieții. E ca și cum, iubind muntele, ai dori să dispară câmpia. Eșecurile, înfrângerile, staționările, neîmplinirile nu au făcut altceva decât să amplifice valoarea victoriilor, împlinirilor, biruințelor. Mi-aș dori cât mai mult timp, nu neapărat cantitativ, cât calitativ.

C.I.U: Asist deseori la discuții îngrijorătoare despre cultura generală. Unii o detestă, alții vor s-o păstreze. În lumea occidentală, „civilizată”, oamenii sunt infirmi la acest capitol și o duc bine din punct de vedere material. Începem să ne asemănăm cu occidentalii, dar nu avem traiul lor îmbelșugat. Se va mai citi la noi ca în comunism? Am devenit nostalgic, după cum vezi….

L.S: Avem nevoie de cultură. Nu neapărat pentru a fi producători, ci și consumatori. Cultura te orientează în timp și spațiu, luptă deci cu apriorismele tale. E ca limbile unui ceas enorm, care bate ora exactă, care indică segmentele de timp, cărămizile lui. Dar e și o busolă, arătându-ți fără greș adevărul, frumosul, adevărata credință. Cu cât știi mai multe, cu atât ești mai acomodat, mai orientat. Ce s-ar întâmpla cu un matematician de geniu, dar care nu are habar de geografie? Ar fi un mereu un rătăcit, un dezorientat.

C.I.U: Noica și Nae Ionescu ridiculizau cultura occidentului, recomandau chiar desprinderea de această cultură a băcanului, a untului… Cioran, din contra, afirma că Apusul este Răsăritul nostru… Cine avea dreptate?

L.S: Nu știu dacă trebuie să fim atât de brutali, să despărțim Orientul de Occident. De unde începe Occidentul? De la Sibiu? De la Timișoara? De la Viena? Olandezii cred că Viena aparține Orientului. E ca și cum am vorbi de emisferele creierului, partajate brutal. Ce are Occidentul în plus față de Orient? Raționalitatea? Precizia? Curățenia? Cultura? Să dăm două exemple: Cifrele arabe, de fapt indiene, au revoluționat știința. Cum scriem 88 cu cifre romane? Sau chiar 8? VIII. Deci cu patru semne, de fapt o adunare V+I+I+I. Francezii spun la 97 quatre vingt dix-neuf adică de patru ori câte douăzeci + zece + nouă. Mai mult, chiar cifra 0 ne vine și ea din Orient. Sistemul binar bazat pe 0 și 1 este limbajul calculatorului și nu este o creație a Occidentului. Aproape jumătate din marile invenții ale omenirii provin din China. Nu fac o pledoarie în favoarea Orientului, dar încerc să fiu corect, drept, până la urmă lucid. Nu putem funcționa doar cu Emisfera dreaptă. Eu cred că românii au o mare șansă de a fi la hotarul dintre Orient și Occident, iar dintr-un alt punct de vedere, de a ne afla în centrul Europei (aflat fizic pe lângă Baia Mare). Raymond Poincaré spunea: Que voules-vous, nous sommes ici aux portes de l’ Orient, ou tout est pris à le légère… Un Avicena ar putea spune că „suntem la porțile Occidentului, unde totul se ia prea în serios…” Nord contra Sud, Vest contra Est. Prejudecăți! „Lumina vine de la răsărit”. Când Sadoveanu a scris asta, semidocții au crezut că el se ploconea Rusiei. În realitate e vorba de o deviză masonică! Ne pretindem cetățeni ai lumii, dar suferim de europocentrism. Dar ce ne facem cu Japonia? Cu China? Cu Dubaiul? Chiar cu Turcia, uluitoare în multe privințe. Și mai e ceva: Grecia, Egiptul unde sunt, în Orient sau Occident? Ne declarăm creștini, îndeosebi catolici, suntem cei care am pornit cruciade, dar uităm că prima țară creștinată, în 303 este Armenia, iar a doua, în 327, este Georgia (Gruzia). Să dau un exemplu. Eram convins că Renașterea, Evul mediu european a creat în plastică fantasticul. Prin heraldică, prin cărți, prin construcții de catedrale. Am fost la Ankara, La Muzeul Civilizațiilor Anatoliene. Tot ce părea creația Occidentului se găsea acolo. Numai că era mai veche cu un mileniu, poate două… Eu cred că trebuie să respectăm toate culturile. Avem de învățat de la toate. Și poate că, într-un moment de inspirație divină, un român va dărui ceva din geniul acestui popor, celorlalte culturi și popoare. Am mai povestit o întâmplare cu Giselle Bienne, o scriitoare franceză. Credea că literatura română e inexistentă. Atunci am întrebat-o care este specia literară pe care francezii au impus-o lumii. Mi-a spus că eseul. Și atunci i-am spus că din zece eseiști francezi contemporani, vreo șase sunt români. Și i-am enumerat pe Pius Servien, Matila Ghyka, Stefan Lupașcu, Lucien Goldman, Emil Cioran, Mircea Eliade. La care i-am mai adăugat pe Eugen Coșeriu și Gheorghe Uscățescu. A rămas cu gura căscată și a admis că da, în acest caz, literatura română e „valabilă”, că „spiritul românesc a fecundat cultura franceză”. Eu cred că până la urmă trebuie să profităm de statutul nostru de a fi acolo unde suntem, în timp și spațiu.