C.I.U: Povestește-mi una, două-trei întâmplări legate de proză, dincolo de cele deja evocate.

L.S: Prima se referă la o întâmplare petrecută la Bălușești, unde făceam vernisajul expoziției de pictură a taberei „Izvorul Tămăduirii”, organizată de pictorul, poetul și preotul Cornel Paiu. La un moment dat, s-a apropiat de mine un domn care mi-a spus că el a citit tot ce am scris. I-am replicat că nici eu nu sunt sigur că am citit tot ce am scris. Netulburat, omul mi-a repovestit în grabă două povestiri. Apoi a devenit grav și m-a întrebat: – Aveți o povestire în care e vorba de iubirea dintre doi tineri. El devine șofer, nu e un performant, dar are o inimă de aur. Fata ajunge doctoriță, se căsătorește cu un coleg, pare fericită. Într-un an cu ninsori apocaliptice, ea pleacă într-un cătun să ajute o femeie să nască. La întoarcere, salvarea se împotmolește și doctorița e obligată să plece pe jos, spre o șosea principală. E și ea în luna a noua. Oprește un camion și constată cu uimire și bucurie că el e condus de prietenul ei din copilărie. Îi cere să o ducă la spital, apoi, luând-o durerile facerii, îi cere șoferului, prietenului să o moșească. Îi spune că ea îl va ajuta cu sfaturi, iar el să facă tot ce îi cere ea. Tânărul, care o iubea nespus, nu se căsătorise, o ajută să nască. Iar doctorița îi spune că acel copil, un băiețel, îi va purta numele… – Da, am o asemenea povestire. – Cum v-a venit ideea să o scrieți? Ați avut un model, o întâmplare asemănătoare? I-am povestit de sora mea și de un vecin, între ei fiind o mare iubire… la grădiniță. – Dar finalul cu nașterea? – a insistat domnul. – Asta e din capul meu, pură imaginație… Dar de ce insistați? – Pentru că mama mea e doctoriță și m-a născut într-un camion, după o intervenție eroică a ei, într-un sat, unde fusese chemată de o femeie. Mărturisesc că am pălit puțin. Realitatea întrecuse, bătuse ficțiunea. A doua întâmplare. Prin bunăvoința lui Lucian Vasiliu, am lansat romanul Cicatricea la Iași, la casa Vasile Pogor. Adusesem vreo cincizeci de exemplare, fiind convins că sunt suficiente. Cineva, o doamnă muzeografă, s-a oferit să le vândă, să o facă pe librăreasa. S-a format imediat o coadă în care, cu surprindere, i-am văzut pe profesorii Al. Husar și Constantin Ciopraga. Am intervenit, spunându-le că pentru dânșii aveam pregătite alte exemplare. Domnul academician Constantin Ciopraga a refuzat să iasă din rând, spunându-mi: „O carte trebuie respectată!” Și și-a cumpărat cartea ca orice cititor…de rând. A fost pentru mine o lecție. A treia întâmplare, tot cu Cicatricea. La lansarea din Tazlău, la căminul cultural venise foarte multă lume, sala era arhiplină. Maria Zavate Pâsoi, fosta soție a lui Baltă, întârziase puțin și vroia să ajungă totuși în față, la primul rând. Așa că a spus: „Vă rog să îmi faceți loc, să ajung în față. Eu sunt PERSONAJ în această carte”. Intimidați, oamenii i-au făcut loc și femeia s-a așezat mulțumită pe un scaun din primul rând. Era personaj, era eroină, locul i se cuvenea… În fine, o întâmplare cu prima carte, Penultima partidă de zaruri. Lansam cartea la Zănești. Vorbeau despre ea Cristian Livescu, Constantin Munteanu, câțiva profesori de română. La un moment dat, mi s-a făcut rău, nu mai aveam aer și am ieșit, retrăgându-mă într-un coridor strâmt, un fel de debara. Credeam că voi muri sufocat, că mă vor găsi prea târziu ceilalți. Când m-am întors, laudele despre mine și carte erau în toi. M-am gândit atunci cât de efemeră e gloria, cât de efemeri suntem noi, oamenii…