C.I.U: Ne cunoaștem de prin anul 1982. Prietenia dintre noi s-a adâncit mereu, în acești aproape 40 de ani… Cum mă vezi acum?

L.S: Da, ne cunoaștem din 1982, de la Salonul literar Dragosloveni. Nu cred că, fizic, te-ai schimbat prea mult. Între timp ai devenit o personalitate literară de prim ordin. Mi-e greu să concep o Vrance culturală, literară fără Culiță Ioan Ușurelu, scriitor de mare talent, foarte bun gazetar, autorul unei antologii monumentale (după știința mea nu există decât încă două de aceeași valoare și la aceleași dimensiuni în țară), un polemist de temut, un căutător și șlefuitor de talente, un extraordinar prieten. Nu mi-ai cerut niciodată să scriu despre tine, dar mi-ai pledat cauza unor scriitori în care crezi și care au confirmat pe deplin în timp. Și mă refer la Ion Apostu, la Costi Toma, la George Cornilă și atâția alții. Ai realizat interviuri memorabile cu mari personalități, ai organizat, în cadrul festivalului, vizite în diferite colțuri ale județului, prilejuindu-ne întâlniri cu cadre didactice, cu muzeografi, dar în primul rând cu copii talentați. Ai răspuns cu plăcere oricăror „solicitări”, fie că a fost vorba de Bacău, Tecuci, Roman, Piatra-Neamț. Iubești oamenii și literatura și asta se vede, se simte și se…contabilizează. „Statura” ta fizică și intelectuală este cea a unui brav fiu al Vrâncioaiei. Ai sfințit acest loc de țară și oamenii nu uită așa ușor acest lucru. Cu ocazia împlinirii unei vârste semirotunde, anul trecut, am scris un poem intitulat Cuiul lui Harap Alb, dedicat ție și cred că acolo am spus aproape tot despre tine.

C.I.U: Cu siguranță ai avut nu numai magiștri, maeștri despre care ai vorbit și ai scris. Dar ai avut și ucenici. Vorbește-mi despre măcar trei dintre ei…

L.S: Au fost desigur mulți elevi care îmi datorează câte ceva. Cea mai bună dovadă e faptul că în fiecare an mă colindă, unii venind acum și cu copii lor la urat. Ca să-ți respect dorința și cerința, mă voi referi doar la trei dintre ei. Prima este o fată, incredibil de talentată, care, în clasa a VI-a scria ca o scriitoare matură, având forța unei Magda Isanos. Nu aveai ce s-o înveți. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să o recomand și o promovez. Și fata a început să câștige concurs după concurs, concurând cu profesori, cu adulți, obținând performanțe incredibile. Dar se pare că asta i-a fost fatal. A început să fie mult prea încrezătoare în talentul ei, nu s-a mai pregătit, n-a mai citit, era tot timpul în deplasări, la diferite concursuri din țară, a terminat cu greu liceul și nu a reușit la facultate, s-a măritat, a făcut un copil, a devenit o bună gospodină. Păcat, mare păcat! Nu-i voi da numele, din respect pentru cine era la începutul liceului… Al doilea a fost Vlad Niculescu. Nu mi-a fost elev, dar mi-a fost recomandat de un profesor de latină, Tănase, un om ce părea că vine din Roma Antică, dar care avea un instinct sigur și o mare generozitate. Mi-a cerut să-l ajut. Apoi au intervenit și alții, între care și… Laurențiu Ulici. Vlad era ca o sugativă, ca un burete. Absorbea totul. Atunci m-am hotărât să risc. I-am recomandat autori și cărți pe care nu le citesc nici mulți profesori de română: Hugo Friedrich, Damaso Alonso, I.M. Lotman, Marcel Raymond… Asta ca să amintesc numai cărțile despre poezie. Vlad scria o poezie formidabilă, foarte modernă, dar având o vibrație metafizică comparabilă cu cea a misticilor. Am rugat-o pe Adriana Simion, soția lui Eugen Simion, care era profesoară la Liceul Iulia Hașdeu din București, să-l „testeze”. Mie mi se părea foarte bun, dar Bucureștiul era altceva și urma să dea examenul de admitere în București, la Iulia Hașdeu. Adriana Simion era pupila mătușii mele, Larisa Ianopol, profesoară de istorie la Iulia Hașdeu. A acceptat să-i dea și să-i corecteze un test. Apoi am avut o discuție în care mi-a reproșat că… am vrut să-mi bat joc de ea. „Copilul acesta intră primul…” Tot în legătură cu Vlad: la cererea lui și cu sprijinul lui Laurențiu Ulici, ne-am întâlnit cu Nichita Stănescu, la Nichita acasă, pe Amzei, în cinci, de față fiind și Dora, soția poetului. A fost o întâlnire de neuitat pentru toți. Nichita se uita uluit (nu exagerez!) la acel băiat blond, ploieștean ca și el și care îi semăna leit, părând o sosie a adolescentului Nichita. Între timp, Vlad a devenit student la Litere în București. Acum e prin America, disputat de mai multe universități. În fine, ultimul exemplu se referă la o fostă elevă, Ioana Sărăcilă, fetiță care venise de la țară, de la Borlești, o comună din Neamț și care, datorită tenacității, talentului, calităților ei a ajuns într-un singur an să fie olimpică pe țară la limba română, să vină cu premii de pe unde a fost, în calitate de concurentă. A fost liderul echipei de la Colegiul Național Petru Rareș care s-a înfruntat într-un concurs de cultură generală, organizat de editura Humanitas, cu un alt colegiu de tradiție din Piatra-Neamț, Colegiul Calistrat Hogaș și echipa rareșistă a învins în două rânduri, fără drept de apel… Despre Ioana Sărăcilă, aflată acum la București, vom mai afla mereu numai lucruri bune…