C.I.U: Eu, un admirator al istoriei, discutând cu tine, mi-am dat seama că știi mai mult decât mulți istorici profesioniști… Din această perspectivă, cum vezi viitorul românilor, al românismului?

L.S: Depinde de noi. Putem fi sclavii altora, putem fi stăpânii noștri. Sunt din fire optimist, așa că „Viitor de aur, țara noastră are / Și prevăz prin seculi a ei înălțare…” Dar nu e ușor. Românii au un dușman natural: ei înșiși. Suntem poate cea mai dezbinată națiune. Dar cred că ceva ne va uni cu adevărat. Nu neapărat o catastrofă de proporții. Românii au destule calități: inteligență naturală, asimilează ușor cultura, se integrează rapid în „peisaj”. Românul este rezistent, răbdător și deloc mofturos. Când va înțelege cuvântul „acasă”, vom reuși. Avem resurse de tot felul. Avem aur, dar cel mai important e aurul cenușiu.

C.I.U: Eminescu observa că „Forma fără idee de ea nu are esență, cadavrul fără suflet nu are existență, lumea fără eu nu are existență”. Dar arta, prin menirea ei de a promova Adevărul și Frumosul, nu incumbă automat și tendința?

L.S: Există întotdeauna o cauză și un scop al fiecărui lucru. Arta e o formă de cunoaștere. Diferența dintre arte și științe e aceasta: științele au pretenția că rezolvă problemele omenirii, iar arta pune problemele omenirii. Nu există o autonomie a artei, oricât s-ar strădui unii să ne convingă de acest lucru. Orice curent artistic are trei stadii: cel de negare a fostului curent (altfel ce rost ar avea apariția lui?), cel de maximă amplitudine, înflorire, definire a noului curent și, inevitabil, momentul de decădere. Nu putem imagina fără formă, oricât ne-am strădui. După cum, ceea ce facem, creația are un scop, o cauză, o finalitate. Prin opera de artă, ne promovăm ideile, sentimentele, credințele… Până la urmă e vorba de arhetip, care se realizează practic prin engrame, care sunt amprente ale realității. Ne naștem cu apriorismul spațio-temporal. Dar tocmai acest lucru ne dă identitate. Animalele nu au sentimentul timpului, după cum nu au credință.

 C.I.U: Se spune că între scriitor și cititor trebuie să existe o „adversitate afectivă”. Deși antagonici, termenii sunt folosiți adesea… Cititorul ar vrea (conform unor „specialiști”) să fie „lovit” cu anumite trăiri, sentimente, pe care să le simtă ca fiind ale lui, ale tuturor…Te gândești mereu la cititorul tău? Dorești să fii plăcut cititorului de elită, celui comun?

L.S: Arta înseamnă comunicare. În schema comunicării artistul este emițătorul, iar cititorul, privitorii, ascultătorul sunt receptorii. Fără cititor un scriitor e mort, nu există. O carte necitită, deși aflată pe raftul unei biblioteci, nu există decât cel mult ca număr de inventar. Îmi doresc un cititor de elită, care să fie complicele, prietenul, confidentul și criticul meu. Îmi doresc un cititor comun, pentru că sper ca arta mea să-l poată influența, în bine, desigur. Mă gândesc tot timpul la cititorul meu. Cu precizarea că eu sunt primul meu cititor.