C.I.U: Cu cât cunoaștem mai mult, ne eliberăm de „Captivitatea Nimicului”. Ce ne facem însă astăzi când Nimicul a devenit aproape brandul României? Cum putem să ne salvăm de această captivitate?

L.S: Nimicul e cel mai greu de definit. Așa cum nu există repaus absolut, nu există nici nimic absolut. Întotdeauna rămâne un rest, o zecimală. Dar împotriva Nimicului se poate lupta. Ți se cer desigur câteva calități: puțină minte, puțin suflet, multă răbdare, enorm de multă înțelegere pentru limitele „ființei umane”. E greu să nu faci nimic, e imposibil să nu gândești nimic. E tragic să nu iubești nimic. Nimicul nu poate fi un învingător. Chiar dacă epitaful de pe piatra de mormânt a Veronicăi Micle pare a ne contrazice: „Și pulbere, țărână din tine s-alege/ Căci asta e a lumii nestrămutată lege/ Nimicul te aduce, nimicul te reia,/Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea.”

C.I.U: Acum, când lucrăm la interviu și tu ai 70 de ani (fără vreo trei luni), până unde crezi că ai ajuns pe scara literaturii române? Ai urcat destule trepte sau mai ai încă de urcat? Mie, sincer să fiu, mi se pare că ești sus, sus de tot, în vârf….

 L.S: De ce să fiu pe o scară? Am rău de înălțime… Pentru mine sunt importante câteva lucruri: respectul cu care sunt primit la orice adunare de breaslă, faptul că se scrie despre mine fără ca eu să cer cuiva acest lucru, că sunt prezent în istorii, antologii și dicționare, că operele mele sunt citite și de cele mai multe ori apreciate. Eu cred că am de urcat multe trepte, dacă tot trebuie să le urc, dar te întreb: dacă e să ajungi în vârf, ce mai faci? Eu cred că scriitorul e un alpinist care urcă mereu, cucerește un munte cu vârful ascuns în nori și nu se oprește niciodată din ascensiune. Un Sisif…