Iubirea e blestem și-adâncă rugă 

Săpând la temelii o mănăstire 

E cea dintâi poruncă și zidire 

Cuvânt cerând statuilor să fugă. 

Un substantiv ciudat ce se conjugă 

Și-un duh păgân de dincolo de fire 

Un adevăr profund în amăgire 

Un lacom timp flămând ce vrea să sugă. 

Iubirea n-are chip icoane semne

Dar face blând să se înalțe demne 

Și târâtoarele din ascunzișuri 

Și scoate poama coaptă din frunzișuri 

E foc cumplit ce arde fără lemne 

Și vag adoarme alb în tandre visuri. 

Lucian Strochi