Căci preotul, deși tânăr, era înțelept. Știa bine că oamenii nu erau atrași de o slujbă din care nu înțelegeau mare lucru, pentru că numele din predică le sunau străine, faptele, – petrecute cu sute sau chiar mii de ani în urmă – , de asemenea.

Dar pildele erau vii, tâlcul lor era clar pentru toți și, chiar dacă era adesea amenințător, glasul preotului era blând, îndemnând parcă la împăcare, la iertare, la smerenie.

Iată ce scrisese Părintele și ce am citit și eu:  

„Dumnezeu își coborî privirea pe pământ. Nu o făcea prea des, avea și alte planete și stele, și tot universul care nu mergea așa, de la sine.

Pe pământ erau însă oamenii, pe care, într-o clipă de neobișnuită uitare de sine și poate  într-o neîngăduită tandrețe, îi făcuse după chipul și asemănarea sa.

Își aținti privirea, ca din întâmplare, asupra unui sat de munte, unde văzu un țăran arând cu doi boi costelivi.

Acum Dumnezeu vedea altfel decât oamenii, adică el vedea și timpul curgând, și îl văzu pe om semănând, udând, plivind, culegându-și recolta.

Și îl mai văzu flăcău, iubind o fată frumoasă și dăruindu-i prunci. Și acum era tocmai la vremea de bărbat în putere, mândru de el și de ce făcuse până atunci.

Îl mai văzu rugându-se în biserică și ajutând pe alți oameni, mai sărmani decât el.

Și atunci se hotărî.

Și, pentru că nu-i plăcea să meargă de unul singur, îl luă și pe Petre și pogorâră pe pământ și apărură pe neașteptate în fața omului, care acum mergea liniștit pe uliță.

Îl salută și îi spuse  că el este Dumnezeu și cel de lângă el, Sfântul Petru. Omul îl privi ușor pieziș, cântărindu-i parcă făptura și căutătura. Dar nu zise nimic.

Și Dumnezeu îi mai spuse atunci:

– Am văzut ce viață ai trăit și aș vrea să te răsplătesc pentru toate faptele tale bune. Cere-mi tot ce vrei și îți voi da totul.

– Doamne, nu am nevoie de nimic.   Tot de ce am avut nevoie mi-am făcut  cu puterile mele, cu priceperea mea, cu mâinile mele.

– Fiule, îți pot da un munte.

– Ce să fac cu el? Și apoi un munte cere multe. Ai munte, ești în frunte, dar ai și griji multe…

– Îți pot da un râu, cu tot ce e în stânga și în dreapta lui. Cu sate, cu păduri, cu lunci și cu drumuri. Cu oameni, cu păsări și cu animale. Cu bogății ascunse.

– Dacă ar fi așa, oamenii m-ar pizmui, ar râvni toate bunurile și ar pune de un război. Și în război ar muri oameni. Nu cred că ți-ai dori asta, Doamne…

– Atunci ți-aș da o câmpie, atât de întinsă, încât să n-o poți cuprinde cu privirea. Și pe ea să-ți crească ce vrei, grâne, vii, livezi, fără ca tu să mai muncești.

– Le-au avut și alții și n-au fost mai fericiți decât mine.

– Sau scule de preț, bani de aur și de argint, giuvaericale…

– Nu-mi trebuie, Doamne. N-aș ști ce să fac cu ele. Le-aș dărui oamenilor, dar mi-e teamă că s-ar învrăjbi între dânșii și, oricum, nu ar fi mai fericiți.

– Atunci îți dau lucruri mai de preț: prietenie, iubire, libertate, adevăr, speranță, credință. Nu le au toți oamenii.

– Așa e, Doamne, dar eu le am. Altfel nu m-ai fi găsit atât de ușor.

– Atunci îți dau sănătate, că-i mai bună decât toate și chiar nemurire…

– Mă sperii, Doamne, și nu merit să fiu pedepsit așa de aspru, să-mi văd femeia iubită, copiii, oamenii pe care i-am îndrăgit, murind în jurul meu și eu neputând să-i apăr.

Dumnezeu căzu o vreme pe gânduri. Apoi, într-un târziu, îi spuse omului:

– Poate că am greșit eu, oferindu-ți tot felul de lucruri. Poate că totuși ți-ai dori tu ceva anume…

– Așa e, Doamne.

– Și ce ți-ai dori – întrebă Domnul, deși, el fiind Dumnezeu, știa dinainte răspunsul.

– Toate și tot ce mi-ai oferit până acum, Doamne, și încă multe lucruri felurite pe deasupra.

– Adică?

– Dăruiește-mi, Doamne, o Carte. Căci în ea sunt cuprinse toate darurile promise și încă multe nepromise și chiar multe neștiute.

– Facă-se voia ta și Voia Mea, mai spuse Dumnezeu, și dispărură, El și Petre, într-un nor de lumină.

Și omul se trezi în brațe cu o carte.

Nu știu care era acea carte, dar știu că eu și voi suntem o pagină din acea Carte. Amin…

Am înțeles că, într-un fel sau altul, rostul meu pe această lume era acela de a fi un om al cărții. Fie că o păzeam, de hoți, de primejdii, de foc, de apă, de unii oamenii – de aceia pentru care cartea e cel mai mare dușman, fie că o citeam și împrăștiam înțelepciunea ei și altora, fie că o copiam, să ajungă la cât mai mulți oameni, fie că aș fi scris sau povestit eu însumi asemenea cărți.

Lucian Strochi