Preotul a devenit în timp tatăl meu. Un tată de duminică, dar totuși un tată. Alții nu au nici atât.

Oamenii mi-au căutat cu îndârjire mama. Trebuia să fie tânără și proastă. Și poate frumoasă. Din satul lor sau din satul vecin.

Dar moașele erau doar câteva, medicii și mai puțini, iar femeile se duceau la ei doar când erau gata să nască. Sau când nășteau. Nu cu mult înainte sau după.

A fost bănuită o fată.  Apoi alta. Dar bănuitele se măritau grabnic și soții lor erau gata să jure că fuseseră fete mari.

Atunci oamenii s-au gândit la femei măritate. Care păcătuiseră și care nu voiau să-și recunoască păcatul. Dar care nu voiseră să-și facă încă un păcat și să curme o viață nevinovată.

Apoi au venit peste oameni alte vaduri de durere și oamenii au uitat de întâmplare. Mai ales că se mai întâmplase ca vreo fată să nască un copil din flori. Așa că am fost uitat. Mai ales pentru că plecasem din sat.

Apoi nu mai știu ce s-a întâmplat. Ca și cum aș fi fost plecat din această lume și m-aș fi întors în ea peste câțiva ani. Despre naștere, mai aflasem câte ceva de la oameni. Dar apoi ei nu mai știau nimic despre mine. Nu mai aveau amintiri. Și dacă nu ai amintiri, nu mai poți să-ți retrăiești trecutul. E  ca și cum timpul ar fi o bandă de hârtie, de metal, din care cineva a tăiat cu foarfecele o bucată. Și atunci timpul sare. De la doi ani la cinci sau șase. Ca și cum în acel interval ai fi fost altundeva. Pe o altă planetă, într-o altă galaxie, într-o altă lume.

Ca și când n-ai fi existat.

Mult mai târziu, m-am gândit la cele două prenume ale mele. De ce mi le pusese tocmai pe ele preotul? Și de ce două? Mă simțeam ciudat, de parcă în mine s-ar fi aflat două ființe. Sau două suflete. Sau chiar două trupuri.

Am încercat să aflu ce înseamnă cele două nume prenume. Am aflat că eu înseamnă bine,  iar gen = a zămisli, a naște, a produce.

Să fi însemnat asta acceptarea mea în lume, primirea mea printre oameni? Mai era și expresia genius loci care s-ar traduce prin spiritul locului. Adică eram al acelor locuri și nu al altora. Desigur de aici provine și geniu, dar nu mergeam cu interpretarea atât de departe, încât să despart cuvântul într-o afirmație tranșantă: Eu, geniu. Nimic nu ar fi îndreptățit orgoliul meu.

Prin urmare, Eugeniu s-ar traduce de neam nobil. O ironie pentru un copil părăsit, din flori, un bastard? Sau Părintele știa mai multe decât voia să spună?

Pentru Ștefan lucrurile păreau mai simple. Ștefan (pro)vine din Stephanos  și înseamnă coroană. Dar numele, numele meu adevărat care era?

Și atunci Părintele a avut o idee simplă, dar eficientă, practică,  acceptată de toată lumea: al doilea prenume a devenit numele meu de familie.

Așa încât numele meu civil era, în toate înscrisurile,  Eugeniu Ștefan. Dureros de simplu…

Mi-am căutat cu îndârjire mama. Ani de-a rândul. În scurtele vacanțe, eram acceptat la casa parohială. Nu lipseam de la nicio slujbă.

Aveam credința că va veni și mama la o slujbă. Măcar o dată, măcar să mă vadă. Să mă recunoască printr-o tresărire. Sau nici atât.  Aș fi recunoscut-o și eu. Nu mă întrebați după ce. Poate după surâsul trist. Poate după ochii care s-ar fi luminat și apoi întunecat brusc. După pupilele ușor dilatate. Poate după forma feței sau a gâtului. După forma urechilor. După mers. După voce.

Sunt sigur că i-aș fi recunoscut vocea. Vorbise cu mine atât de mult înainte de naștere. Știu că era ușor rârâită. Sau graseia. Ar fi vorbit bine franceza. Sau chiar o vorbea.

Credeam la început că e o țărancă tânără, puternică,  frumoasă,  ce s-ar fi luptat în luptă dreaptă cu un flăcău și nu s-ar fi lăsat învinsă de acel flăcău decât dacă ar fi vrut ea.

O tânără care știa să mulgă vaca, să toarcă, să țeasă, să-și facă zestrea în liniște, să țină chiar coarnele plugului, dacă ar fi fost nevoie, sau să conducă o căruță. Să știe să iubească, să se iubească și să facă niște copii frumoși și deștepți, așa ca mine.

Mândră, cu părul strâns într-o singură coadă, puternică precum o funie cu care să poți trage orice. Avea ochii mari, verzi spre albastru, precum apele mării. Numai asupra culorii părului nu mă puteam hotărî. Trebuia să fie castaniu, dar putea să fie și blond, sau negru. Trebuia    să-mi cunosc întâi tatăl și apoi să judec.

Altădată credeam că era o domnișoară sfioasă, fragilă, o profesoară sau o învățătoare ce locuia la oraș și care făcea naveta. Cu degete frumoase, cu un zâmbet trist. Toate mamele pe care mi le imaginam eu aveau zâmbetul trist. Poate pentru că mă părăsiseră. Poate pentru că fuseseră părăsite ele întâi și atunci au fost obligate să mă părăsească și ele pe mine.