Îmi căutam cu îndârjire mama.

Priveam preacuvioasele închinându-se, îngenunchind. Așteptam ca mama mea să se mărturisească preotului și să mă caute. Ajunsesem să cred, la un moment dat, că orice femeie putea fi mama mea. Aș fi acceptat să-mi fie mamă și o femeie care putea să fie deja bunică. Dar mama se ascundea bine și ochiul meu nu o putu descoperi. Am crezut apoi că ea plecase demult de aici, spre alte zări, tocmai pentru ca despărțirea de mine să i se pară mai ușoară. Refuzam să cred că m-ar fi părăsit pentru că nu m-a iubit, că am fost pentru ea o rușinoasă greșeală, că m-ar fi urât, că am fost o povară pentru ea, că aș fi putut  să-i distrug viitorul sau chiar întreaga viață.

Visam că sunt la pieptul ei, că ea mă strânge puternic, știind că se va despărți de mine, suspina atunci și eu mă trezeam cu ochii în lacrimi. Îi știam sânul, era frumos, generos, nu îmi mai aminteam când supsesem, dar era cald, liniștitor, gata să-mi primească lacrimile și suspinele, să-mi oblojească rănile reale sau închipuite.

Nu i-am văzut niciodată însă fața, pentru că și nici visul meu nu putea să treacă peste anumite limite.

Mi-am căutat cu îndârjire tatăl. Credeam că va fi mult mai ușor decât cu mama. O femeie se va face de rușine dacă are un copil din flori, un bărbat dimpotrivă. E o mândrie să ai cât mai mulți copii.

Credeam că va veni lângă mine într-o zi, mă va lua de mână, delicat, cu grija bărbatului ce nu a avut încă un copil și nu știe de aceea cum să se poarte cu el, mă lua de mână și îmi spunea simplu, de parcă ar fi continuat o discuție începută mai de demult:

„ – Hai, fiule, să mergem acasă!”

Și eu l-aș fi urmat fără ezitare, pentru că aș fi știut unde e casa și acasa mea, cine mă așteaptă, mama, bunica, poate chiar bunicul.

Aș fi privit în sus să-i văd fața, dacă era luminată de bucurie sau doar resemnată, era foarte înalt și eu nu puteam să-i văd fața, trebuie să fi fost un bărbat frumos, poate chiar vesel, care știa să se joace cu fetele și să le amețească cu vorba, sau cu dansul, sau cu privirea. Și fata chiar căzuse în brațele lui și îl iubise cu patimă, de parcă ar fi fost singurul bărbat de pe lumea asta. Și chiar și era.

Tatăl meu trebuie să fi fost un bărbat vioi la minte și la trup, harnic, priceput, gata să facă o treabă bună pentru el sau pentru alții. Îl plăcea toată lumea și de aceea poate că oamenii l-au apărat de ochii și de vorbele celorlalți,  care l-ar fi cunoscut mai puțin.

Deci, credeam eu, m-am născut din dragoste adevărată, din patimă curată, dar a fost ceva mai puternic decât cei doi, ceva care i-a făcut să se despartă, tocmai când se uniseră mai mult. Și adormeam nemulțumit, dar și cu un gând de bătrân: „Și mâine e o zi”.

Și a doua zi îmi reluam, îndârjit, căutările. Eram convins că, până la urmă voi, reuși să-mi cunosc părinții, mai întâi mama, apoi și tatăl. Dar gândul meu se oprea brusc și prin minte îmi șuiera o întrebare: „Și după aceea?” Și-ar fi schimbat viața mea cursul? Greu de răspuns.

Dar, ce era mai curios, era faptul că nu mi-aș fi acceptat orice mamă și orice tată. Mie nu îmi trebuia doar o mamă oarecare, ci doar mama mea. Așa cum am croit-o eu, în inima și mintea mea. Ceilalți copii puteau să aibă o singură mamă, mama lor, mama care îi născuse și îi alăptase. Eu puteam să aleg. Și atunci îmi alegeam mama cea mai frumoasă, cea mai iubitoare, cea mai harnică. Atât de frumoasă, încât semăna cu Mama noastră a tuturora. Așa că adormeam când fericit, când trist, întotdeauna în lacrimi, când spunându-mi că nu am o mamă ca alți copii, când spunând că mama mea e unică, frumoasă și sfântă ca o icoană.

Iar tata nu trebuia să fie nici el un tată oarecare, vorbind câteodată aspru, mirosind a alcool, înjurând atunci și pedepsindu-mă uneori fără motiv, numai pentru că eu eram în preajma lui.

Tatăl meu trebuia să fie fratele meu mai mare, care să-mi accepte toate fanteziile, toate capriciile, toate vorbele, toate zâmbetele, toate lacrimile. Sau un sfânt. Sau un înger păzitor.

Așa că umblam singur prin mulțime, zâmbind, sigur că doar eu știu adevărul, că doar eu am asemenea părinți, că părinții mei sunt unici.

Lucian Strochi