ÎN MINTEA LUI, ȘUVOIUL DE IMAGINI ÎNCEPEA SĂ CURGĂ BRUSC, CULMEA, PLECÂND PARCĂ DINTR-O FOTOGRAFIE: PATURI SUPRAPUSE, COPII ÎMBRĂCAȚI LA FEL, ÎN PIJAMALE VĂRGATE, CU DUNGI VERTICALE.

Niște mici deținuți, închiși pentru cine știe ce fapte groaznice.

Sau, mai târziu, asocia acea imagine cu una din lagăre: aceleași figuri speriate, neavând puterea sau curajul să zâmbească, stând subțiri pe lângă paturi, aproape în poziție de drepți.

Apoi imaginea începea să curgă, copiii să se individualizeze, mai întâi în grupuri mici, pe urmă deveneau figuri unice, cu o identitate proprie.

Grupurile se distingeau ușor: era întâi grupul bâțâiților, cu copii care se legănau tot timpul, de la mijloc în sus sau numai cu capul. Înainte și înapoi. Foarte rar, și în lateral. Făceau mișcarea asta de sute, poate de mii de ori, până când privirea obosea și trecea la alte imagini.

Bâțâiții ocupau paturile dinspre peretele opus ușii de la intrare, așa că privirea celui care intra se oprea întâi în ei și tabloul părea viu, o proiecție tremurată pe un perete dintr-un film sau dintr-un jurnal  de actualități.

Urma grupul smiorcăiților, cei răciți tot timpul, alergici, plini de muci și de lacrimi. Plângeau din orice, nimic nu-i mulțumea, nu zâmbeau și nu râdeau niciodată.

De obicei, proveneau din părinți cu probleme. Erau cei mai nesuferiți, urâți atât de ceilalți copii, cât și de educatori sau supraveghetori. Cei mari îi luau permanent la palme, își băteau joc de ei, îi umileau, punându-i să facă cele mai grele munci, unele absurde.

În stânga, cum intrai, era grupul liniștiților, în general copii bolnavi de sindromul Down. Nu trebuia să fii specialist să-i recunoști. Aveau un păr frumos, blond, contrazis de privirea fixă, albastră, goală, aparent senină, cu ochi parcă îngropați într-o față rotundă. Nu-i impresiona nimic, de parcă durerea lor lăuntrică ar fi fost atât de mare, încât celelalte dureri nici nu ar fi contat.

Printre ei, răzlețiți, printre bâlbâiți, smiorcăiți sau liniștiți, erau ceilalți copii, care migrau permanent de la un grup la altul, fără convingere, dar și fără vreo părere de rău. Oricum, erau cei mai vioi, păreau normali și, în general, cu ei se putea discuta.

Camerele erau mari, copiii numeroși, dormitoarele serveau adesea și de sală de clasă, mai ales când era vorba de dexterități, de desen sau de muzică.

Supraveghetorii intrau rar, de obicei înaintea apelului de dimineață sau de seară; ultimul era cel mai important, pentru că urma stingerea și cu asta somnul obligatoriu, copiii nu mai aveau voie să atingă pământul cu tălpile picioarelor, indiferent de motiv, uneori urinau în pat, iar consecințele erau drastice, o reeducare constând în uscarea saltelei cu propriul trup, uneori palme, izolare și câte și mai câte; dar cea mai grea pedeapsă era să fii dat pe mâna seniorilor; aceștia inventau permanent torturi, unele atât de groaznice, încât călăii din Evul Mediu ar fi fost cel puțin invidioși.

Educatorii intrau și mai rar, de parcă s-ar fi temut să nu ia vreo boală contagioasă, de cele mai multe ori se opreau în prag și anunțau ceva, de obicei o schimbare de program, și dispăreau repede.

Se stabileau ierarhii severe în camere, copiii erau cam de aceeași vârstă toți, dar unii erau puternici ca niște tăurași, se impuneau rapid, prin forță, mintea conta cel mai puțin, de multe ori un copil răspundea greșit, deși știa răspunsul corect, dar se temea să nu fie considerat tocilar sau ochelarist, chiar dacă nu purta ochelari, foarte puțini copii aveau ochelari, pentru că ochelarii se spărgeau prea des, așa că era mai bine fără, toți copiii vedeau bine, asta dădea bine la inspecții, avem copii sănătoși, fără deficiențe de vedere sau de auz.

Paturile erau vopsite în alb, metalice, toate cu gratii, de parcă cineva  s-ar fi temut ca din cel din pat copilul să nu evadeze noaptea; gratii erau și la ferestre, la fel de distanțate unele de altele. Paturile erau suprapuse și puteai vedea că sub saltele se afla o plasă de sârmă rezistentă, zincată.

În rest, erau cearșafuri de o culoare îndoielnică, bătând spre gri, mai degrabă decât spre alb și niște pături albastre, spălăcite, cândva de culoarea cerului.

Te întrebai dacă fuseseră vreodată noi, păreau așa de când lumea, te mira rezistența lor, erau aspre și totuși dorite; adesea copiii își acopereau cu ele și fața, de parcă i-ar fi deranjat lumina, noaptea,   stingerea se dăduse demult, dar pătura era un amortizor de sunete și apoi sub pătură visai mai ușor, aveai senzația că ești în sfârșit singur și nu te vede nimeni.

Lucian Strochi