DONATORII DE SUFLETE (6)
Bătăile între copii erau totuși rare, ierarhiile se stabileau rapid, uneori nu era vorba decât de o privire mai aprigă sau de o vorbă șuierată printre dinți. Mai rar erau îmbrânceli, palme sau pumni. Oricum, nimeni nu reclama nimic supraveghetorilor; în primul rând pentru că ar fi riscat o nouă pedeapsă, eventual o dublă pedeapsă, atât de la supraveghetor, cât și de la bătăuș.
Nici educatorii și nici supraveghetorii nu prea băteau. Se pedepseau cu bătaia evadările, minciuna, pâra, – lucru curios, pentru că doar prin pâră cei mari aflau câte ceva.
Singurul pericol pentru cei mai mici erau hăndrălăii, cei de până la 18 ani, vârsta până la care cineva putea fi internat aici. Cei mai mari se răzbunau pe cei mici pentru bătăile primite atunci când ei erau de vârsta lor și alții mai mari își încordau mușchii.
Apoi cei mici nu se puteau apăra, deci cei mari nu riscau nimic. Și tot pe cei mici se experimentau tot soiul de torturi, care mai de care mai crude și mai absurde.
Cei mici se apărau și ei cum puteau: stăteau tot timpul împreună, dezvoltând un instinct gregar remarcabil. Rămâneau apoi fuga și țipetele. Dar cel mai bine era să ocolești pe cei mari de departe, să nu ieși din cameră, să nu-i provoci în vreun fel, să le arăți teamă și respect.
S-a întâmplat totuși ceva groaznic. Erau cu toții afară, Ștefan a intrat în cameră să-și caute ghetele, le căuta sub pat, când au năvălit cinci hăndrălăi.
L-au prins pe unul Micu, zis Sfiosul, pe numele mic adevărat Narcis, de o vârstă cu el, care, nu se știe de ce, nu era afară. Au început să-l tortureze. Mai întâi l-au obligat să țină deschisă gura, ținându-l de nas, forțându-i mandibula, amenințându-l că, dacă nu ține gura deschisă, îl strâng de gât. Apoi i-au băgat în gură penisul. La început Narcis s-a zbătut, a primit însă câteva palme și brusc, pe neașteptate, a devenit cooperant, acceptându-le fanteziile erotice.
Cei mari se lăudau că au ejaculat, au variat, dar, cel puțin într-un caz, unul dintre ei trișase, folosind pastă de dinți, l-a trădat mirosul mentolat, nu se știa cât de bărbați erau ceilalți patru, iar chinurile lui Narcis n-au încetat, l-au pus cu fața în jos și l-au penetrat prin anus.
La început Narcis s-a zbătut, până când unul i-a rânjit, spunându-i la ureche: „Cu cât te zbați mai mult, cu atât e mai bine, că ne exciți mai mult.”
Așa că a cedat a doua oară. A început să geamă mai târziu, când durerile deveniră groaznice, din anus îi ieșea sânge, hăndrălăii nu s-au speriat, erau chiar satisfăcuți, „ei, de-abia acum l-am dezvirginat,” au continuat să-și bată joc de el, până când au obosit, apoi au început să discute între ei, „ei, așa prospătură mai rar, trebuie să repetăm chestia, dar trebuie să fim atenți”.
Ștefan privise tot ce se întâmplase la adăpostul întunericului, al unei umbre triunghiulare care îl apăra, acoperindu-l.
Narcis, lăsat în cele din urmă singur, căzu din pat. Nu mai putea merge. Tremura tot, de parcă ar fi stat gol într-o cameră frigorifică; se târî totuși spre ușă, greu, ca un gândac uriaș.
Îl ajunse din urmă și îl strânse de mână, dar Narcis și-o retrase brutal, de parcă el ar fi fost de vină pentru tot ce se petrecuse. Avu o clipă impresia că Narcis chiar îi reproșa că fusese martor la acele scene de coșmar, că ar fi vrut ca nimeni, în afară de cei implicați, să nu știe nimic din ce se petrecuse acolo, în dormitorul comun. Avea niște ochi galbeni, de pisică gata să nască în întuneric. Imposibil de privit. Ca și cum ar fi adunat în ei toată durerea lumii.
Nu se știe când, poate tot în acea noapte, Narcis evadă.
Nimeni nu-l căută imediat, copiii mai evadau, mai plecau din când în când, îi apuca dorul de casă și de părinți, care casă și care părinți?, dar reveneau cuminți peste două-trei zile, tot mai bine era aici, decât să cerșești de mâncare pe străzi, să dârdâi de frig pe sub poduri, să-ți fie frică și de umbra ta.
Numai că Narcis nu se mai întorsese. Fu găsit peste câteva zile la liziera unei păduri. Fusese spânzurat sau se spânzurase…
…Știa că îi poartă sâmbetele. Credeau că el îi trădase, îi pârâse, îi denunțase, deși el tăcuse.
De fapt, își spunea el, asta era vina lui, de neiertat, că tăcuse.
Poate că se gândise că cineva trebuie să fie martor, să povestească mult mai târziu tot ce văzuse. Dacă i-ar fi luat acum parte lui Narcis, ar fi avut sigur aceeași soartă. Așa că preferă să stea ascuns.
A fost ceva vânzoleală, se anunțau controale peste controale, unele chiar de la centru, dar, în două săptămâni, cazul se uitase. În realitate nu se întâmplase mai nimic, un copil nu suportase atmosfera din leagăn și evadase, se speriase de ceea ce făcuse și, de frică, se spânzurase.
Educatorii, supraveghetorii trebuiau să fie mai atenți, mai exigenți, pentru ca asemenea cazuri, regretabile desigur, să nu se mai repete.
Directorul fu atenționat, iar supraveghetorul din seara cu pricina fu chiar sancționat cu diminuarea salariului pe trei luni cu zece la sută.
Apoi se așternuse liniștea, grea, amenințătoare, toată lumea se aștepta să se întâmple ceva, dar nimeni nu știa ce.
Cei cinci fuseseră și ei chemați, să zicem anchetați, nu singurii, desigur, dar ei crezuseră că fuseseră trădați, pentru că unul dintre ei îl văzuse vag pe Ștefan ascuns în umbră, printre pături, îl amenințase cu degetul arătător trecut brusc în jurul gâtului, asta însemna, dacă vorbești îți luăm gâtul, să nu mai poți vorbi, dar se părea că el vorbise totuși sau, oricum, mărturisise ceva.
Nu spusese nimic, nimănui. Nu pentru că i-ar fi fost frică. Nu era un curajos. Nu era nici fricos. Părea mai degrabă indiferent la ce e în jur, înțelegând că el nu poate schimba mare lucru.
Lucian Strochi