Această tăcere era marea lui vină și era convins că va muri odată cu această vină, poate doar atunci, prin moarte și după moarte,    izbăvindu-se cu adevărat.

Clădirea principală avea și câteva anexe, dintre care cea mai râvnită era desigur cea adăpostind alimente, dar care, normal, era păzită permanent.

În schimb, alte anexe, cum erau cele în care se păstrau diferite unelte și „efecte”, și cea în care se găsea combustibilul solid, adică lemnele și cărbunii, și lichid, adică petrolul, arătau de parcă ar fi fost părăsite. Și chiar erau, magazia de lemne devenind funcțională doar pe la sfârșitul toamnei.

Ușa era din lemn, devenise cenușie din cauza ploilor și a vechimii ei, scârțâia din toate încheieturile, din balamalele ei ruginite. Ca să nu se prăbușească, anul trecut fusese întărită pe interior cu două bârne, închipuind un fel de cruce, în formă de „T”.

Ștefan fusese trimis să aducă lemne la bucătărie și uitase de data asta să-și ia pe cineva cu el, din prudență. Poate că se grăbea, poate că se gândea intens la altceva, așa că uită de orice primejdie.

Cei cinci, echipa neagră – așa se autointitulaseră – îl așteptau și i-au sărit în spate, unul singur desigur, strângându-i puternic gâtul, asigurându-se că nu va striga, țipa, adică nu va scoate niciun sunet, pentru  ca cineva să-l audă  și  eventual  să-i vină și în ajutor.

Ceilalți îl înconjuraseră ca o haită, rânjind, „…ia te uită, Popicu, de când te așteptam, credeai că ne scapi, nimeni nu ne scapă, credeai că, dacă ne pârăști, ni se va întâmpla ceva”; îi spuneau Popicu pentru că îl vizita din când în când Preotul și el devenise Fiul popii, nu se știa dacă chiar e fiul lui natural sau nu, dar  nu avea nicio importanță, așa că  i-au spus Popicu, asta însemna și altceva, adică el era doar un popic, porecla i se va schimba doar când avea să ajungă în clasele terminale.

Se vedea că se pregătiseră din vreme. Folosiră o frânghie de rufe pe care o luaseră din cealaltă magazie, apoi știau bine ce aveau să-i facă, te vom crucifica, cuvântul părea nou chiar și pentru ei și poate că de asta le făcea plăcere să-l pronunțe și chiar să-l repete, „te vom crucifica ca pe Christos, să vedem dacă te ajută și El acum sau sunt doar vorbe”, erau atei îndârjiți, viața lor era dură, fără milă, fără gesturi de bunăvoință, câștiga cel mai tare, nu se temeau de Cel de Sus, așa că adăugară funiei și coroana de spini, așa ca o recuzită, o luaseră de la un Crist din cimitir, era din ghips, vopsită în maro, imagina poate și câteva pete de sânge. Îl legară strâns, dureros, fără posibilitatea de a se mișca sau a se elibera.

Nu erau hotărâți dacă să-i bată sau nu cuiele în palmă, doi dintre ei se opuseseră, „ar putea ieși mare tărăboi, așa poate să pară totul doar o glumă, o joacă, dar cuiele bătute… nu, era prea periculos”; alți doi spuneau: „ce crucificare e aia fără piroane sau, mă rog, cuie”, unde găsești astăzi piroane, iar unul era nehotărât, așa cum fusese nehotărât și la violul lui Narcis.

Până la urmă, așa, cu brațele în lături și cu cununa de spini pe frunte, era un Christ convingător și mai veni și apelul, uitaseră de el, așa că îl lăsară acolo, cu gândul să revină și să se hotărască atunci.

Urmă însă o deplasare în oraș, aceste deplasări erau rare, adevărate evenimente, cei din conducere se fereau de incidente, nu le plăcea să iasă la lumină, însă acum nu aveau ce face, se încheiase un protocol cu Ocolul Silvic, era nevoie de muncă necalificată, dar migăloasă, la pepinieră, brăduții trebuiau protejați de buruieni, alții se plantau abia acum, o sută de copii puteau face minuni, toată lumea câștiga, așa că traversară în liniște orașul pe la periferie; nu fusese remarcată absența lui, nu era nevoie decât de o sută de copii, așa era prevăzut în contract, ceilalți puteau rămâne acasă, pentru pază, curățenie, curățat cartofi și câte și mai câte, așa că fu numărată doar suta care se deplasa.

Cei cinci nu se așteptaseră la o asemenea schimbare bruscă de program, nu avuseseră ce face și îl lăsaseră acolo înlănțuit, legat, se gândeau că totuși nu era mare lucru să stai așa câteva ore, mai ales că nu fusese bătut în cuie. Și poate că avea să-i ajungă mintea la cap.

Lucian Strochi