În plin secol XXI, mai avem parte, din fericire, de romantism, de personaje excepționale. Cu mențiunea că „nu există în realitate un fenomen artistic pur (…) romantismul modern e și romantic și clasic.” (George Călinescu – „Clasicism, romantism, baroc” în vol. „Impresii asupra literaturii spaniole”, EPLU, București, 1965, p.16)

Mamei fetiței salvate din foc, Preotul îi face o mărturisire: „Fata ta m-a salvat de două ori, prima dată în biserică și acum, n-am să uit asta niciodată.” (p. 120)

Contopirea trupurilor este eminesciană, scena asemănătoare din „Călin (file din poveste)” fiind magistrală.

Operația pe cord deschis pe care o suportă Preotul este descrisă balzacian, „punct cu punct”, fără a se neglija amănuntele.

Lucian Strochi amintește și de primul transplant de inimă efectuat de Cristiaan Bernard în 1967. Într-un asemenea transplant se cer două condiții: o inimă să fie „disponibilă” iar cealaltă să fie „compatibilă”. Anamneza pacientului este impresionantă: „Avea steatoză hepatică, avusese ulcer perforat duodenal, pericardită majoră, infarct, o arteră coronariană pietrificată, un carcinom renal rezolvat prin nefrectomie totală stângă, apendicită și apoi peritonită, colecistul plin de mâl și de pietricele, un carcinom tiroidian papilar, un diabet de tip II. Și cu toate astea supraviețuia. Avea senzația că era copac într-o pădure din care se tăiau zilnic copaci. Cu toporul, cu drujba, legal sau ilegal. Pădurea se rărea tot mai mult. Când vor ajunge tăietorii până la el? Oricum era un luptător. Și un luptător luptă până la capăt…”

Romancierul face, uneori pe pagini întregi, Filozofia lucrurilor mici” (apud Codrin Liviu Cuțitaru, Editura „Junimea”, Iași, 2020)

Trăiește din plin fenomenul de metempsihoză (ca în romanul „Adam și Eva” de Liviu Rebreanu) și întâlnește femeia visurilor sale cu care are patru copii: Lucy, Matei, Ștefan și Ilinca.

Realitatea și fantezia se întretaie, se suprapun, se despart într-o măiestrită ordine.

Supărat pe răutatea lumii, părintele Ștefan se retrage, ca Mircea Eliade, într-o peșteră, săvârșind și de aici  „o serie de minuni, de întâmplări, de miracole, de atâtea și atâtea fapte bune, încât până la urmă înclinase în favoarea sa balanța simpatiei și chiar a recunoștinței generale…” (p.135)

Mama fetei salvate ascultă dorința fiicei sale: „să-l iubești și tu așa cum mă iubești pe mine”, fiind „vorba de o altă iubire, totală, fizică, mistică, cosmică, sufletească.” (p.136)

Cei doi, bărbat și femeie, se iubesc întâi ca oameni, apoi ca delfini, ca fenicși, ca sirene ca, în cele din urmă să devină „o singură entitate, care se căutase atât de mult timp și care acum reabilitau un mit străvechi, dar atât de frumos și de adevărat, al androginului.” Îndrăgostiții rătăcesc printre zodii, inițiind un zodiac nou, „un zodiac al iubirii.” (p.138)

După o adevărată lună de miere, profesoara de istorie redevine lucidă, pentru că soțul ei Radu, plecat peste mări și țări , o anunță că „în trei zile va fi acasă.”

O altă boală mai nemiloasă ca cele de până acum, pare să-l amenințe pe preot, este vorba despre Altzeimer.

Tânărul motociclist Vadim Goia, vinovat de moartea Ștefanei, îl privește pe preot „cu ostilitate, chiar cu ură.”

Acesta „nu-i putea ierta faptul că în pieptul lui bate inima iubitei sale.”

Din această pricină preotul se retrage din nou în peșteră sau în labirint: „Nașterea este intrarea în Labirint; moartea – ieșirea din el.” (Theodor Codreanu – „Numere în labirint”, rev. Liter-Club, Anul VI, nr. 1 (20), 2021). „În peștera în care se retrăsese se întâmplau minuni: salcâmii înfloreau de două sau chiar de trei ori, la fel și merii, prunii sau cireșii.” (p. 144)

Din nou un joc erotic. Asemeni lui Paolo Malatesta și Francesca da Rimini, îndrăgostiții sunt purtați de forța iubirii spre cer, dimensiunea dragostei însemnând mai mult decât bucurie și sacrificiu. (pp. 146-47)

Ștefana, la rândul ei, are și ea de trecut niște cumpene (la inundații, la lutărie, în tei…) De fiecare dată, preotul este îngerul păzitor.

După incinerarea ei, cenușa este strânsă într-o nișă pe care o pregătise din vreme în zidul bisericii, Ștefana-Corina devenind astfel Ana lui Manole.

Din mâinile preotului începe să se înalțe o altă biserică lângă cea arsă. „După șapte luni, biserica era gata și putea fi sfințită.” (p.163)

Petrus Andrei