Capitolul care se deschide cu enunțul „Era bună prietenă cu Tereza” pare o exemplificare a maximei „Somnul rațiunii (și al națiunii n.n.) zămislește monștri (Goya). Tereza, nimfomană, se dovedește a fi o ființă abjectă, atrăgând-o pe Anastasia-Calipso într-o cursă pentru a fi violată și supusă la perversiuni inimaginabile de către trei infractori: Ceacâru, Șchiopu și Jâmbilă, infirmitățile lor fizice fiind o confirmare a celor morale. Din nefericire, multe bestii scapă nepedepsite de-o justiție neputincioasă și coruptă. Când cei trei o violează și pe mama unuia dintre ei, cel poreclit Șchiopu, șeful de post, tatăl acestuia, își mobilizează „echipa” și pornește în căutarea lor. Panicați, hăituiți de oameni, cei trei își găsesc sfârșitul într-o apă „prea puternică” și „prea murdară”,    împlinindu-se astfel dreptatea divină, fiindcă cea umană întârzia să vină.

Mulțimea poate fi ușor manipulată. Abominabila faptă este pusă pe seama preotului care nu mai poate suporta și cochetează cu gândul sinuciderii ca, asemeni Ștefaniei, să devină și el donator de organe.

Din viața de după moarte, Ștefana „Îmi cere să-mi donez sentimentele, să fiu doar un donator de sentimente, cum este și ea. Ne vom dărui oamenilor, tuturor acelora care au nevoie de noi. Vom fi doctori, preoți, taumaturgi.” (p.178)

Și profesori, completăm noi, cu voia autorului, desigur.

În urma cumplitului viol, Anastasia rămâne însărcinată și cere acordul preotului de a locui la el:

„Părinte – îi mai spuse într-un moment de răgaz – , am venit aici pentru ca pruncul meu încă nenăscut să se curețe de toate păcatele părinților săi, iar eu să primesc lumina și iertarea și binecuvântarea ta”. (p.162)

Părintele acceptă, iar după nașterea pruncului, îi propune să-i devină soție, în felul acesta căpătând o parohie. „Nu poți să ai o biserică dacă nu ai mai întâi o familie.” Anastasia primește propunerea cu bucurie și recunoștință. „Te însoțesc oriunde, și la capătul pământului. Și te voi iubi cum iubesc acest prunc și încă mai mult. Iar dacă Domnul ne va îngădui și se va milostivi de rugăciunile noastre, vom avea și alți prunci, care vor fi ai noștri.” (p.183)

Nebănuite sunt căile Domnului!

Din paginile următoare aflăm tainele pe care trebuie să le cunoască un preot adevărat: Botezul, Mirul, Euharistia,  Spovedania, Hirotonisirea, Cununia, Maslul…

Câte o scurtă descriere vine ca un respiro, după evenimentele groaznice din viața oamenilor, natura părând și ea bulversată, pornind „furtuni fără veste sau ploi torențiale”: „Soarele era ascuns mereu, după nori negri sau vineți. Ceața năvălea dinspre văi și urca spre dealuri sau spre munți. O ceață groasă, de nu vedeai la doi pași. Erau și vânturi puternice care, nu o dată, doborau copacii, smulgeau acoperișuri, ba mai luau în vârtej câte un animal.” (p.197)

Dovedindu-se un demn urmaș al lui Asclepios, preotul devine Părintele Doctor prin multele vindecări miraculoase  pe care le face,

Vorbind despre SUFLET, Lucian Strochi epuizează dicționarul, iar „preotul” (un alter ego) ține o predică în sfântul lăcaș pe această temă și mai ales pe tema „donatorilor de suflete” (p.204).

Între „Donatorii de suflete”: profesori, medici, preoți, se numără și scriitorii, ei, „pentru fiecare rând scris își tocesc privirile, gândurile, dar în primul rând sufletul, pentru a le dărui oamenilor, lumină, căldură, pace, bunătate, fericire.”

Tot o Marie, de data aceasta fiind învățătoare și bunica celor doi gemeni, un băiat și o fetiță, vine la Preot să-i mulțumească „din suflet pentru suflet”; și-i dă în dar câteva desene aparținând copiilor cărora le ceruse să deseneze SUFLETUL. Copiii desenează sufletul cu toate culorile: precum cerul, precum curcubeul, precum stelele, numai în negru nu „Pentru că sufletele sunt lumină. Și lumina nu poate fi neagră. Pentru că lumina nu lasă umbre. Iar sufletul nu lasă nici el umbre.” (p. 206)

PETRUȘ ANDREI