La pagina 207 dăm peste visuri, parabole, povești, o fabulă, o întâmplare, o snoavă. „Visul aduce o poveste și noi, oamenii, suntem doritori de povești.”

Povestea ține de arheitate, spune  Eminescu („Archaeus”).

Câteva din poeziile sale au cuvântul încă din titlu: „Călin (file din poveste)”, „Povestea teiului”, „Povestea codrului”, „Povestea magului călător în stele”, chiar capodopera „Luceafărul” este cea mai frumoasă poveste de iubire din poezia lumii.

Un vis ciudat al preotului pare rupt din realitatea zilelor noastre: „Se părea că planeta noastră albastră fusese traversată de un duh rău, de un vânt negru ce adusese o molimă cumplită. Oamenii mureau cu miile, fără vreo opreliște: copii încă în leagăn, copii la joacă sau la școală, tineri, maturi, bătrâni.” (p.209) „S-au închis școlile, bisericile, teatrele, bibliotecile, localurile, restaurantele, cafenelele. S-au închis uzine, fabrici, birouri. Ca și cum cineva ar fi dorit că lumea să înghețe, să  nu mai facă nimeni nicio mișcare. ” (p.210)

Oamenii trăiau un adevăr dureros: „distanța socială, dezinfectarea, masca, interdicția.” (p.211)

Dar după ce-și vor da jos măștile, va dispărea frica, „nu va mai mirosi în jurul lor a frică.”

Un intermezzo îl reprezintă paginile 211-215 desprinse parcă din „România pitorească” a lui Vlahuță, „În munții Neamțului” de Hogaș sau „Cartea Oltului” a lui Geo Bogza.

Sunt pagini dedicate Dobrogei, Deltei Dunării, Mării Negre, adevărate minuni ale naturii.

În parabola cântărețului cu arcușul și vioara se vede autorul însuși și, odată cu el, și noi ceilalți care avem aripi în loc de mâini.

Legenda numelui Eugeniu, pelerinajul preotului la Tuchilești în județul Tulcea, la bolnavii de „lepră”, apoi la cei bolnavi de holeră „de la Bălți” se încheie cu o constatare sumbră: „Fusese lepra, apoi holera, nu putea urma decât ciuma”. (p.227)

Cei patru cai ai Apocalipsei din Biblie ar simboliza: Ciuma (pe calul alb), Războiul (pe calul roșu), Foametea (pe calul negru) și Moartea (pe calul verzui).

„Am ajuns cât am putut de repede la peșteră”, se destăinuie aceea care se credea Ana lui Manole și aflăm prin ea, secretul Manuscriselor de la Grota Moartă. Ele sunt arse, cu excepția a două dintre ele, cenușa fiind dusă în grădina unde mama Ștefanei  plantează mesteceni, mesteacănul fiind arborele cosmic, („Axis mundi”). Mesteacănul, simbolizând dualitatea  (mascul și femelă) reprezintă calea pe care coboară energia cerului și urcă spre înalturi aspirațiile omenești.

Grota (peștera, labirintul) simbolizează „arhetipul uterului matern”. Pentru Platon peștera e lumea „loc al neștiinței, al suferinței și pedepsei, în care sufletele omenești sunt închise și încătușate de zei”. Peștera are un înțeles „nu numai cosmic, ci și etic și moral.”

Din lumea aceasta „Sufletul trebuie să iasă pentru a contempla adevărata lume a realităților – lumea ideilor.”

Imaginea peșterii apare și în universul oniric al omului de astăzi. Fecioara creștină a fost asociată cu cripta, „Organismul eului interior și a realității lui cu lumea exterioară.”

Labirintul reprezintă intimitatea relațiilor cu divinul, de aici experiența inițiatică a lui Tezeu, căutarea Merelor de Aur din Grădina Hesperidelor sau a Lânii de Aur. „Dusul și întorsul din labirint ar fi simbolul morții și a reînvierii spirituale. Labirintul duce de asemenea în interiorul sinelui, spre un fel de sanctuar interior și ascuns unde tronează ceea ce este mai trainic în ființa omenească.

PETRUȘ ANDREI