Trecerea „de la întuneric la lumină va însemna victoria spiritului asupra materialului și, în același timp, al veșnicului asupra efemerului, al științei asupra  violenței oarbe.” (conform „Dicționarului de simboluri”)

În cenușa manuscriselor arse, Ștefana descoperă un dicționar de la A la Zet. Nu putem nota, din păcate, decât definiția sărutului: „Sărutul este prima încercare disperată a îndrăgostiților de a reface androginul.” (p.261)

Dacă am spune că paginile de poezie care urmează sunt cele mai frumoase din acest roman, le-an nedreptăți pe celelalte. Comparația cu „Ancadierul” se susține . Reținem că iubirea „E foc cumplit ce arde prin lume/ Și vag adoarme, alb, în tandre visuri. (p.265)

Poeziile sunt tot atâtea dovezi că autorul este unul dintre „Donatorii de suflete” și trebuie să se dăruiască oamenilor.

O retrospectivă ne poartă în atmosfera și poezia obiceiurilor de iarnă: plugușorul, colindul, cântecul de stea și chiar strigăturile, mai mult satirice decât comenzi de joc.

Incursiunea în mitologia greco-romană ne readuce în minte pe Icar, pe Prometeu, ideea și nostalgia zborului, iubirea dar și ura, bucuria dar și tristețea, speranța și deznădejdea, viața dar și moartea, tainele și tâlcurile.

În illo tempore „a început povestea și abia atunci oamenii au fost oameni (…). și mai ales când au descoperit nașterea, somnul, visul, credința, creația. Și mai ales când au descoperit că există femeia și bărbatul și ce miracol sunt amândoi și împreună.” Atunci „bărbatul a văzut cât de frumoasă e o femeie (chiar urâtă) și împreună au descoperit secretul eternității.

Tot într-o peșteră s-au descoperit „din timpuri imemoriale” iubirea și toate sentimentele omenești.

Prin confesiunea „Sufletul meu s-a născut într-o bibliotecă”, Lucian Strochi ne invită în primele biblioteci ale lumii, pentru a cunoaște cărțile vechi și odată cu ele, sufletul, acesta fiind nemuritor: „Sufletul e nemuritor. Își găsește oricând un trup. Reciproca nu e valabilă. ◊ Sufletul meu întors e o prefață a unei cărți care se scrie mereu. ◊ Sufletul este în echilibru indiferent cu spațiul și timpul. Trupul, nu. ◊ Sufletul nu se lipește de trup pentru că ambele sunt alcătuite din materii mult prea diferite. ◊ Sufletul nu se lipește și nici nu se dezlipește de trup. Pur și simplu e altceva. ◊ Sufletul rămâne întreg după moarte, precum cuvintele adunate-n carte.” (p.298)

Intrăm în Ninive pentru a admira Biblioteca lui Assurbanipal, apoi pe aceea din Alexandria și citim „Epopeea lui Ghilgameș”. Câteva sentințe vin să ne încânte: „Doar iubirea și biblioteca pot provoca extazul”, „Cartea este sfântă”, „Sufletul e o carte deschisă” ș.a.

De la biblioteci la biserici, cea mai veche din lume fiind în Armenia (construită între 301-303 e.n.); de aici ajungem în India, la învățătura vedelor, apoi la Biblioteca Apostolică Vaticană; iar de aici un alt vis: Am visat că eram Dimitrie Cantemir și îmi căutam în Biblioteca Imperială din Sankt-Petersburg scrierile mele.” (p. 321)

Continuând să-și caute sufletul ajunge la Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii, de la Washington, apoi, făcând arc peste timp, în Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia. Aici se află „Codex Aureus, cu evangheliile lui Matei și Marcu din secolul al IX-lea, mai exact din 810, textul în latină fiind scris pe pergament și pictat cu cerneală de aur și culori vegetale”. Celebra carte a fost pusă gaj de primul președinte al României Nicolae Ceaușescu atunci când a căpătat dreptul națiunii celei mai favorizate. N-a pus  Canalul Dunăre–Marea Neagră, nici Bulevardul Victoria Socialismului, nici Casa Poporului, ci „Codex Aureus”.

PETRUȘ ANDREI